Ce ți-e şi cu teatrul ăsta, dom’le!

La teatru, pe scaunele din fața noastră, era o fetița de vreo 11 – 12 ani. Venise foarte îmbufnată și deranjată de faptul că mama ei a rupt monotonia zilei atunci când a ridicat-o de pe canapeaua confortabilă, și i-a întrerupt contactul vizual cu telefonul, obligând-o să pășească  într-o lume cu totul nouă și diferită față de ce cunoștea ea. Drept protest, s-a așezat la trei scaune distanță de mama ei, s-a supărat că nu vede nimic pe scenă, s-a plâns că scaunele sunt prea-prea, și cine știe ce a mai bolborosit în barbă. Când a văzut că nimeni nu îi ascultă plangerile,  a stat cu ochii în telefon până să înceapă piesa, iar când a început, cu greu a acceptat să renunțe la el. Nici măcar anuntul din difuzoare, în care se preciza spectatorilor că folosirea telefoanelor este interzisă, nu a impresionat-o.

A început spectacolul, iar fetița se scufundase între scaune, încercând să-şi demonstreze aversiunea față de lumea asta învechită și plictisitoare a adulților. O întelegeam perfect, eu cunoscând deja diferitele tulburări emoționale pe care ți le poate da nu una, ci două preadolescente/adolescente. Dar, când vine vorba de teatru, noi trei suntem pe aceeași lungime de undă. În scurt timp, trupul fetiței se ridicase într-o poziție  corectă pe scaun, apoi și-a lungit gâtul, şi-a mutat şi privirea de la un personaj la altul, apoi a râs, a schimbat păreri cu prietena de lângă ea, a aplaudat în picioare, iar la final i-a zis mamei: „Mai venim o dată la ăsta!

Spectacolul de teatru-dans, „Pantofii roşii”, este o adaptare după povestea lui Hans Christian  Andersen şi este potrivit pentru întreaga familie. Interpretarea actorilor, muzica antrenantă, scenariu, regia, coregrafia şi costumele sunt atuurile unui spectacol de succes, iar „Pantofii roșii” a reuşit să le îmbine cu originalitate, bucurându-se la final de minute în sir de aplauze și de admirația spectatorilor.

***

Tocmai am recitit scurta carte de teatru Iona, de Marin Sorescu, şi pe parcursul lecturii mi-am amintit de o altă fetiță, de aproximativ aceeași vârstă cu cea amintită anterior. În urmă cu zeci de ani, pe vremea mea 😊, mergeam des la teatru „cu şcoala”. (În prezent, de trei ani mă străduiesc să conving diriginta că ar trebui să ducem copiii la teatru, dar mă refuză categoric, în cazul în care nu mă ignoră.) În fine…  Într-una din aceste vizite la teatru, fetița, să-i spunem Amalia, a trăit cea mai intensă și emoționantă experiență din lumea spectacolului.

Suferea alături de pescarul singuratic, înghițit de un peşte foarte mare,  şi îi tremura bărbia de emoții când acesta își punea  singur întrebări şi tot el răspundea.  Tristețea lui părea atât de obositoare, încât în mintea fetiței se iscase o controversă. L-ar fi îndemnat  să închidă ochii, pentru totdeauna, ca să nu mai sufere, dar avea şi speranța ca există o soluție ca să scape din captivitatea chinuitoare. Pe atunci, fetița nu înțelegea substratul poveştii, dar interpretarea actorului, tema singurătății şi a captivității aveau puterea de a impresiona un copil, cu atât mai mult pe Amalia. Captivitatea o biruise şi pe ea, dar asta nu o făcea să fie lașă. Nici Iona nu putea să fie laș. Trebuia să găsească o soluție! O pană, cu care să gâdile peștele și să-l facă să strănute… Astfel l-ar fi scuipat pe Iona afară, asa cum văzuse ea în desene animate, la Tom şi Jerry.

Speranța că va fi bine s-a intețit odată cu apariția celor doi pescari, absorbiți și ei în burta pestelui. Măcar nu mai era singur, nădăjduia ea. Avea cu cine să vorbească, iar împreună ar fi fost mai puternici și ar fi găsit soluția salvatoare. Dar, de ce pleacă oamenii aceștia? De ce nu spun nimic? Unde se duc ei? Iona de ce nu pleacă împreună cu ei? Tristețe şi lacrimi pe obrajii fetiței…

Și fetița avea să constate că drama lor, a ei și a pescarului Iona,  abia începuse. Prima burtă de pește spintecată nu era poarta către libertate. Nici a doua, nici a treia… Inima ei de copil, şi așa firavă și încercată, avea să doară tot mai mult, într-atât încât s-a văzut nevoită să o îmbrace în plasturi, așa… ca pe orice degețel rănit care se simte mai alinat  în durerea lui, odată ce are propriul său protector.