Sfârșitul lumii

Am murit și sunt pe tărâmul ce separă Hades-ul de lumea viilor. Acest tărâm este înconjurat de cinci râuri, fiecare cu alta semnificație. Provocarea este să reușesc să mă eliberez de toate deprinderele urâte și neplăcerile cumulate de-a lungul vieții, pentru a trece Dincolo cu cugetul curat, cu speranța că voi atinge cel mai înalt nivel de contemplare, adică acela de filozof, în concepția lui Platon. Înainte să înaintez pe râurile cu pricina, mă blochez analizând cateva idei platoniene (nu știu dacă am derivat bine cuvântul), și realizez că devin frustrată, existând posibilitatea să revin pe pământ încă multe alte vieți. Păi, de ce? Vezi mai jos:

Platon considera că femeile sunt ontologic inferioare. Astfel, un tiran poate cădea chiar mai jos, devenind femeie, după care se deschid ușile regnului animal. Dacă cineva a fost cumpătat, a mâncat frugal și s-a concentrat asupra minții sale este trimis să contemple în detaliu Ideile, reîncarnâdu-se totuși într-o altă viață unde are ocazia să-și sporească meritele și virtuțile înnăscute. Dacă sufletul duce o viață strict filozofică de trei ori la rând are șansa de a rămâne în perpetuă contemplare, adică nu se mai reîncarnează.

Așadar, reiau și îmi imaginez că sunt călător pe cele cinci râuri spre Lumea de Dincolo. Că suntem, mai bine, fiindcă este mai ușor să învățam împreună să depășim obstacolele. Tu cum treci peste ele?

ACHERON– râul tristeții

„Tristețea nu este altceva decât o stare sufletească în declin” (R. Stanca), care dispare odată cu trecerea timpului, continui eu. Provoacă răni în adâncul sufletului, iar unii spun că nu se vindecă, și la fiecare atingere mai stârnesc puțină durere. Eu sunt convinsă că  toate rănile se cicatrizează într-un final și nu mai dor. Ce am făcut eu în privința asta? Am  înlocuit acest proces psihic senzorial (durerea) cu unul extrasenzorial (uitarea), prin conștientizare :). Percepțiile elementare și primare m-au ghidat spre frică, din lipsă de experiență în domeniul autoapărării, și am devenit  anxioasă, iar tristețea m-a stăpânit încontinuu, fără a mai putea sau a vrea să renunț la ea. În timp, am descoperit că pot să închid acest proces folosindu-mă de bunătate, de bucurii, de iubire, de altruism, de morală, de naturalețe și, nu în ultimul rând, de uitare. Faptul că învăt să-mi controlez reacțiile, creierul, până la urmă mie mi se pare o experiență extrasenzorială.

Din păcate, tristețile reapar, se formează altele noi, pe care sper să am timp să le accept și să le uit.

COCYTUS– râul plângerii

„Cine plânge își micșorează adâncimea mâhnirii” (Shakespeare) – are legătură cu ideea de mai sus. Plângem cu toții,  femei și bărbați, tineri și bătrâni, dar plânsul nu este același pentru fiecare. Dacă plângi la vârsta în care totul ți se pare ușor, lacrimile se usucă repede; dispar ca și cum nu ar fi fost, dar dacă plângi în ultima perioadă a vieții, lacrimile astea dor, pentru că ai adunat  multe tristeți și nu le-ai dat uitării atunci când înca s-a putut.

PHLEGETHON– râul de foc

Ce este râul de foc? Nu am știut să răspund, dar am găsit explicația religioasă.

„Este revărsarea dragostei lui Dumnezeu peste creaturile lui. Dragostea este foc.[…] Focul îi consumă pe aceia care nu sunt și ei foc și îi face mai strălucitori pe aceia care sunt ei înșiși foc”(Evrei:12. 29).

A iubi este cel mai simplu, cum să nu trecem acest hop? Fiecare dintre noi purtăm în suflet iubirea pentru ceva sau cineva. O prietenă virtuală  spunea că râul de foc este cel care merită  trecut în adevărata provocare a trecerii dincolo de carcasa humanoidă, către cea spirituală, și că celelalte sunt doar praguri. Are dreptate. Dacă Dumnezeu este în noi, în totul din jurul nostru, asa cum cred eu, asta este hopul adevărat. Sa învățam să ne iubim pe noi și Tot ce ne înconjoară.

LETHE– râul uitării

„Uitarea nu-i decât un hrisov a cărui scriere pare că s-a șters” (Victor Hugo). Am auzit undeva că a uita este o artă, iar eu am exersat arta aceasta  imediat cum am devenit stăpâna propriei mele persoane. Am avut nevoie doar să rup jugurile și să zbor spre libertate. Mintea și trupul au respirat aer curat, iar otrava s-a disipat. Apoi, uitarea a venit de la sine. Și nu m-am lăsat influențată de oamenii care au folosit promisiunea „Iert, dar nu uit!” Nu este, de fapt, un antagonism?

STYX– râul urii

„Ura este o risipă de energie, și cel mai rău mod de a-ți cheltui forța.” (nu cun. autorul)

Urăsc ura! Asta este ceea ce urăsc, deși obișnuiesc să spun de dragul cuvântului „urăsc pantofii aștia!” sau „urăsc mincinoșii și prefăcuții!”, dar nimic nu urăsc cu adevărat. Nu am dușmănit niciodată pe nimeni, dar m-am lăsat doborâtă de dușmăniile altora. Am învățat să le evit și să le ignor.

E un mod de a trăi și prin ură. Vai de aceia și vai de cei care îi acceptă! Așa cum cei mai mulți dintre noi iubim, alții urăsc. Pentru cei săraci în spirit ura înseamnă a iubi, a simți satisfacție, a trăi prin disprețul arătat celorlalți. Din vina acestor oameni există acest dezechilibru în lume. Gelozia, răzbunarea și ura transmise în eter, pe calea gândurilor, pătrund în mințile oamenilor și le otrăvesc, creând stări asemănătoare, instabile.

După  toate aceste analize, concluzia mea este că am să trec peste ură cu ochii inchiși și zâmbetul pe buze, ating ușor cu palmele uitarea, tulbur fără zgomot dragostea și mai picur niște lacrimi acre peste ea, iar în tristețe folosesc barca speranței și mult curaj.

Inspirația acestor comentarii: Calatorii în lumea de dincolo – I. P. Culianu

FOTO: PINTEREST