Prietena mea dragă

Impresiile primei întâlniri cu biblioteca sunt asemănătoare cu ale oricărui copil sau preadolescent pasionat de lectură și cu dorința de a cunoaște lumea și de a descoperi cât mai multe taine, dar nu știu dacă orice copil a făcut și obsesie din asta.

Mica bibliotecă de zonă,  sărăcăcioasă, a rămas multă vreme în visele mele atunci când anii au trecut și tot ce a fost bun în țara asta a fost distrus.

Trecerea prin dreptul clădirii galbene,  gârbovita de vreme,  îmi făcea inima să bată cu emoții ca atunci când treci timid pe lângă o persoană pe care o placi în secret.

Tumultul copilăriei mele se topea în acea bibliotecă,  încă de la trecerea pragului. Aveam un respect deosebit pentru domnul bibliotecar,  un om blând,  aplecat de spate,  poziție pe care am înțeles-o doar târziu. Când mi-am făcut prima fișă de înscriere,  am avut emoții de parcă eram la lucrare de control. Domnul bibliotecar m-a invitat să merg în următoarea sală și să îmi aleg oricare 5 cărți pe care le doream. Din pragul ușii am văzut cele mai frumoase rafturi de mobilă veche, scorojita, de culoare galben-roșcat. Aerul din bibliotecă era când răcoros,  când prea cald,  în funcție de emoțiile mele. Povești,  scriitori români,  literatură franceză,  rusă,  germană, istorie, cărți pe care le puteam lua acasă și cărți pe care le puteam citi doar acolo, în sala de lectură. Pașii mei trebuiau să fie mici și tăcuți ca să nu deranjez autorii înghesuiți pe rafturi și să nu perturb personajele în aventurile lor. Degete timide atingeau cotoarele cărților și,  cu capul mult înclinat,  citeam titlurile și autorii: Basme de Petre Ispirescu, La Medeleni, Dumbrava minunată, Legendele Olimpului – ce poze frumoase și sugestive!, Enigma Otiliei, Pădurea spânzuraților – brr! mă gândeam atunci, 20.000 de Leghe sub mări, Ultimul mohican, Robinson Crusoe, Contele de Monte Cristo, Cei trei muschetari,  Întoarcerea fiului risipitor, Departe de lumea dezlănțuită. Între acele coperți închise erau milioane de gânduri, iar eu voiam să le cunosc pe toate. Cunoșteam de la școală autorii români și  în timp ce mă întâlneam cu Ionel Teodoreanu, cu Drumeș, Sadoveanu și chiar cu Eliade,  eram foarte mândră că „îi cunosc” și că sunt de-ai mei.

De fiecare dată plecam acasă cu maximul de cărți acceptate,  deși nu reușeam să le citesc în trei săptămâni,  dar simțeam nevoia să pășească toți scriitorii în casa mea, ca și cum m-aș fi simțit mai în siguranță știindu-i acolo. Am făcut un catalog,  cu categorii,  și am notat toate cărțile citite. Abia așteptam să umplu coloanele. Era ca la concurs.

Când mă întorceam,  după trei săptămâni,  cu volumele groase,  domnul bibliotecar mă întreba: „Le-ai citit pe toate? „. Minteam și el știa,  dar niciodată nu mi-a reproșat asta.

Mereu mi-am dorit să fiu bibliotecar sau măcar librar. Am și întrebat o dată o doamnă de la librărie, ce trebuie să fac ca să fiu și eu librar sau bibliotecar. Mi-a zis că trebuie să fac școala potrivită,  dar nu știa care.

Mai am o amintire cu o bibliotecă, alta, care și acum mă obsedează. Eram mai mică,  9-10 ani,  și am intrat la biblioteca școlii,  una foarte mică,  înghesuită și ticsită și pe podea cu cărți. Doamna bibliotecară era o femeie înaltă,  care purta ochelarii pe vârful nasului. Eu eram îmbracată cu palton și aveam căciulă pe cap. Așteptam cuminte să mă întrebe ce vreau,  când spune: „Bună ziua căciulă,  că stăpânul n-are gură!”. Am simțit că mor de rușine,  iar de atunci  nu s-a mai întâmplat vreodată să nu salut când intru într-o încăpere. A! si biblioteca(ra) aia nu mi-a rămas la suflet.

Au trecut ani mulți,  am făcut două fetițe minunate și  una dintre ele este pasionată de lectură,  la fel ca mine (sau era). Am ținut neapărat să îi arăt o bibliotecă adevărată,  în speranța că va fi la fel de impresionată. La Biblioteca Județeană,  pe un hol lung,  rece,  impersonal,  era o doamnă, de vreo 50 si ceva de ani, înaltă,  blondă,  cu părul prins în coc,  care se uita la noi cu ochi reci și privire tăioasă.  Îmbrăcată în uniformă de paznic, cu cămașă albastră, cu ecuson,  pantaloni bleumarin, avea o alură foarte autoritară. „Bună ziua!” 🙂  îi spun,  „Aș vrea să-i arăt fetei o bibliotecă adevărată,  fiindca…”. „Aveti legitimație?” „Nu, dar nu stăm mult…”. „Nu aveți voie!” „Haideți, doamnă,  vă rog…” „Mama,  nu-i nimic. Nu trebuie!” „Cum să nu,  dacă tot am venit special pentru asta!”. Aia, nu și nu. M-am enervat și,  pe ton arțăgos,  îi spun fetei să se uite pe gemulețele de primire-predare a cărților,  „ca să vezi măcar rafturile!”. Când am ieșit din holul bibliotecii,  am tras o înjurătură către paznic: „Nazisto!”.

În fața bibliotecii, la lumină, am văzut-o pe fiică-mea mai bine. Era roșie la față. Oare,  de ce?  De rușine,  bineînțeles!

Biblioteca fetei mele, înainte să se umple cu cărți. Nu mă întrebați, că nu știu…