A fost odată o fată și era una la părinți,
dar parcă despre asta tot timpul auziți.
Oricum, fata din povestea mea
tare capricioasă era,
şi să se mărite nici gând nu avea.
Fiul croitorului cu rochii de mătase a acoperit-o,
dar ea le-a sfâșiat
și drept cârpe de praf le-a utilizat.
Fiul negustorului cu șiraguri de perle a împodobit-o,
dar ea le-a îngrămădit
și la spălat oale le-a folosit.
Fiul crâşmarului cu vin a ademenit-o,
dar ea peste mucegai l-a turnat
şi otet l-a adunat.
Al ei părinte, mânios, pedeaps’-a căutat să-i dea,
sătul de nazuri şi capricii, când nici frumoasă nu era,
trufia să i-o potolească,
dorința să şi-o ‘ndeplinească,
noră la soacră s-o trimită, din casa lui să o gonească.
– Te du, tu fată, şi-ți adună înțelepciune de la şerpi,
potrivnicul de ți-l cunoaşte, nu te-ncununa cu lauri sterpi!
Te du, tu fată , şi-ți adună, de la dulcile mimoze,
sfială, jenă şi decență şi scutură-te de psihoze;
te mai adună, te îmbună, nu fii nebună,
de vrei o casă, rang, partidă bună!
– De nu mă placi aşa cum sunt,
om zăpăcit, mărunt şi crud,
te las, tu singur n-ai decât
mereu averi s-aduni, oricât.
Să nu mă plângi!
… şi pleacă, bolborosind în gând.
„Cuminte să fiu, ordine s-ascult,
slabă să mă prefac, proastă că sunt,
masă caldă să-i pun,
corsetul să-l strâng, până mă descompun,
dar nu oricum, cu zâmbet să mă indispun.
În robie scăldată, sculeață pentru a lui deliciu,
mână de lucru să fiu,
purtătoare de copii …
pentru mine, toate-s măgării!
Dar pot, pot a femeii arma s-o scot,
cu ea simțăminte să dau în clocot.
Bărbatul nu ştie cu calm să-şi păzească
a lui rațiune şi-onoare şi tact,
când cu seductie ea vrea să-l zăpăcească.
De caută intrigă, o găsește-n femeie,
căci nimeni mai bine cu focul să joace nu ştie,
iar când deprimat ajunge,
pe suflet alcoolul îl unge;
în lacrimi se-neacă şi plânge
când a lui libertate se scurge,
dependent de-al ei nur care-l distruge …”
(Chiar enervant e cu atâtea rime-n „ge”,
nota s-o schimbăm, final s-alegem „ască”.
Cine ar putea să făgăduiască,
că un capăt, până la urmă, o să găsească?)
Fata din nou să vorbească? Hai, că deja cască!
„… şi un război ar fi în stare să pornească
de femeie să uite că a lăsat-o acasă.”
Femeia independentă poate să fie
dacă are ai ei bani, fiindcă are-o meserie;
bărbatul trebuie să ştie că nu iubirea-i umple viața,
ci scopurile pentru care se trezeşte dimineața –
aşa a grăit o împărăteasă, soție de Napoleon.
Rimă încrucişată sau împerecheată,
monorimă sau deloc,
nu mă judecă prea aspru, că a fost doar un joc.
Epigon de mă consideri, tot nu mă simt obligată
Să mă supăr, să vărs lacrimi
Şi să simt că mă de deprimi.
Amalia
1. Nah, asta s-a întâmplat dupa ce am citit „Îmblånzirea scorpiei”. Ideea era alta, a ieşit exact pe dos. Fata mea trebuia să se mărite, de aici titlul, pe care a trebuit să îl modific uşor.
2. Şi îmi vine să vorbesc numai în versuri.
câtă risipă de energie poate să comită, doar fiindcă e toamnă si plouă sau e vară și e prea cald, sau prea frig sau prea umed sau prea întuneric sau prea singur sau prea ocupat sau prea liber sau prea deștept sau prea prost și, ca de obicei ma dau exemplu pe mine, la bine și la rău, și mărturisesc că uneori sunt supărată pe lumea întreagă, apoi doar pe țațele de femei sau doar pe bărbații iraționali, pe soți, pe mame, pe iubire, pe gelozie, pe șoferi, pe bicicliști, pe controlori, pe politicieni, pe primar, pe ratt, pe retim, pe școală, pe profesori, pe medici, dar cea mai cruntă supărare este nemultumirea de sine și asta persistă cel mai mult și consumă cei mai mulți neuroni și blochează gândirea rațională și-mi întrerupe drumul către spiritualitate și-mi trezește creierul primitiv care mă transformă 
mai sunt de-ajuns. Ochii lipiți și umflați gem de somn. Pipăie drumul înlăturând aerul din jurul său. Dă cu reproșurile zilnice, sub formă de salut. Hei, da’ faci sau nu faci? Să vezi, da’ vezi să nu crezi. Vii când invii sau te împrietenești cu dracu? Tacadam-tacadam, tacadam-tacadam… Huo, cap pervers, chiorâș, cu saliva pe bărbie, regulat bolnav! Privirea înainte! Pui, pui drag, da mamă, săr’na, da, și mâine, săr’na.
despre ce? Cândva m-aș fi gândit la cele multe și mărunte pe care le voiam în viața mea. A fost o perioadă în care nu știam că totul pe lumea asta este trecător și totul este deșertăciune (cum tot aud în jur și citesc în cărți) și aveam dorințe mediocre care mă satisfăceau pe moment și îmi excitau spiritul banal. Tinerețea, entuziasmul și frumusețea atrăgeau cele bune și păreau de ajuns. Și erau de ajuns. De ce să fiu nerecunoscătoare? Îmi doream și se întâmplau. Dorințe mediocre, destin 
„femeia cu cât citește mai mult cu atât se tâmpește mai tare.” I-am spus că atunci când voi înțelege tâlcul acestei afirmații îi voi răspunde la mesaj. Este posibil să fi înțeles, în sfârșit, ce a vrut să spună, cu ajutorul lui Dostoievski și a romanului său Idiotul. Acesta spunea, la un moment dat, despre un personaj feminin (Nastasia Filippovna) că avea predispoziție spre visare, spre interiorizare și ficțiuni fantastice fiindcă se afla sub influența unei lecturi dezordonate. Cu toate acestea, se putea observa la Nastasia și multă forță și profunzime, dar era și cinică și neobrăzată.
Sinapse 