Un monstru numit frică

Azi noapte am fost fugărită de un monstru. Fiziologic, nu am simțit teama, nu tremuram, nu îmi simțeam bătăile inimii, dar ştiam că este obligatoriu să fiu speriată de o dihanie mare şi urâtă, aşa că am simțit frica asta în mintea mea. Am alergat pe un teren accidentat, ușoară ca fulgul, fără transpirații sau respirație sacadată, am zburdat peste noroaie, bolovani şi gunoaie, m-am cățărat pe garduri şi am explorat curțile oamenilor, care nu erau tocmai poteci bătătorite. Nu am putut să nu mă întreb, chiar și în vis, de ce nu îșiîngrijesc oamenii curțile? Mi-a placut aventura mea, și m-am simțit ca un personaj dintr-un film cu spioni. Monstrul nu l-am mai văzut, dar ştiam că este în spatele meu. Am găsit un adăpost în care m-am ghemuit şi am rămas acolo până când m-am simțit în siguranță.

Nicio pasiune nu fură minții toate puterile așa de bine cum o face frica. – Edmunde Burke

A trecut prea mult timp de când am avut visul ăsta și nu-mi amintesc continuarea.

Obositoarele standarde

Eram proaspat angajata la o firma, pe post de asst. manager, dupa ce predecesoarea mea se pensionase. Of course ca toti clientii si furnizorii erau curiosi sa afle cum arata noua asst.

• Macar e tanara?
• Da, are 20 de ani si  90-60-90, replica my boss.

De aici au pornit toate glumele, despre care doar el stia, fara sa ma implice in obrazniciile partenerilor nostri.

Am avut multe vizite de curtoazie de la persoane care niciodata nu vizitasera societatea noastra, pana atunci cunoscandu-ne doar prin telefon si mail. Intr-o zi, vine un domn (incert cuvant), scund, chel, burtos si nespalat, ma fixeaza din usa si-mi spune:

• Pai, unde este asst. de 20 de ani, cu 90-60-90?

L-am incurajat cu un zambet tip office (vezi img) si i-am spus ca a intarziat cativa zeci de ani.

Acasa, ii povestesc, amuzata, sotului meu. Ca de obicei, el are mereu replicile la el si tare il mai invidiez pentru asta.

• Trebuia sa-i zici: si eu credeam ca lucrez cu cineva mai inalt, fara burta si cu par pe cap!

 

App de povestioara, trec pe strada pe langa un domn care vorbeste la telefon:

„Nu imi pasa cum arata. Ma intereseaza ce are in cap. Am nevoie de cineva pe care pot sa ma bazez …” si a mai zis ceva, dar m-am departat.  Mi-a fost drag instantaneu de el si imi venea sa il imbratisez, iertandu-i astfel pe toti directorii de firme care publica anunturi tendentioase pe site-urile de joburi, cu intentia vadita de a colectiona accesorii, nu asistente. Bine, poate ca uneori am avut si complexul vulpii care nu ajunge la struguri, dar asta este alta poveste.

Foto: personal, filtrat, de teama standardelor 🙂 + paper artist

O zi de zi

Dimineața,  nici trilurile telefonului nu mai sunt de-ajuns. Ochii lipiți și umflați gem de somn. Pipăie drumul înlăturând aerul din jurul său. Dă cu reproșurile zilnice,  sub formă de salut. Hei,  da’ faci sau nu faci?  Să vezi, da’ vezi să nu crezi.   Vii când invii sau te împrietenești cu dracu? Tacadam-tacadam, tacadam-tacadam… Huo, cap pervers, chiorâș,  cu saliva pe bărbie, regulat bolnav! Privirea înainte!  Pui,  pui drag, da mamă, săr’na, da,  și mâine,  săr’na.

Etiopia, Cambodgia, România. Monstrul pe roți are în mațe numai cârnați împuțiți. În case curge apă ruginită,  fiindcă nu e folosită. La ce bun? Mâine put din nou. Lasă, când plouă…  Monstrul rumegă și scoate câte-un strop, de-ți mută nasul și-ți ard pleoapele. Păi da, la ce bun? Mâine put din nou.

Au crescut flori pe caldarâm. Ce frumos!  Ce frumos!  Sunt albe. Aproape toate. Mai sunt și din alea maro la capăt,  dar apoi tot albe sunt. Și stau grămezi,  de frică să nu le vadă mătura. Ce proaste sunt!  Cine știe ce e aia matură? Uite,  mai sunt și curajoase care sunt răzlețe. Norocul lor,  fiindcă trec cerșetori și le ridică și le aprind cu o brichetă. Uite,  și a ei e gata. O stinge și o aruncă peste celelalte flori. Aprinde alta. O stinge și o aruncă peste celelalte flori. Aprinde alta… Nu mai vine o dată firul ăla,  că asta mă sufocă aici,  între flori!?

Biserica lângă Bancă. Noi, moderne și frumoase. Numai sticlă și metal. Mă întreb dacă bisericosii au săpat tunel spre bancă sau bancherii spre biserică. Stai,  nu e nevoie!  Au un tunel suspendat care le leagă. Ce rost să se ascundă? La noi în țară,  totul e pe față. Că și așa aştia sunt proști și nu pricep, iar dacă pricep,  nu înțeleg, iar dacă înțeleg,  nu știu ce să facă, iar dacă știu ce să facă,  nu au curaj. Dă-i dreacu!

Bun! Bun! Bun! Îhî! Îhî! Ok! Zău! Nu zău? Bun! Bun! Bun! Îhî! Îhî! Ok! Zău! Nu zău? Bun! Bun! Bun! Îhî! Îhî! Ok! Zău! Nu zău? 16:00. Plec!

16:05, 16:07, 16:10. OMG! Vreau să mă împușc și să nu mai mă nasc. Sau să mă nasc în civilizație și să fac alegeri de 10.  Ba nu! Vreau să devin fantomă (poltergeist) și să schimb absolut, absolut, absolut totul.

Prietena mea dragă

Impresiile primei întâlniri cu biblioteca sunt asemănătoare cu ale oricărui copil sau preadolescent pasionat de lectură și cu dorința de a cunoaște lumea și de a descoperi cât mai multe taine, dar nu știu dacă orice copil a făcut și obsesie din asta.

Mica bibliotecă de zonă,  sărăcăcioasă, a rămas multă vreme în visele mele atunci când anii au trecut și tot ce a fost bun în țara asta a fost distrus.

Trecerea prin dreptul clădirii galbene,  gârbovita de vreme,  îmi făcea inima să bată cu emoții ca atunci când treci timid pe lângă o persoană pe care o placi în secret.

Tumultul copilăriei mele se topea în acea bibliotecă,  încă de la trecerea pragului. Aveam un respect deosebit pentru domnul bibliotecar,  un om blând,  aplecat de spate,  poziție pe care am înțeles-o doar târziu. Când mi-am făcut prima fișă de înscriere,  am avut emoții de parcă eram la lucrare de control. Domnul bibliotecar m-a invitat să

Drumurile vieții

Când nu știi

Când nu știi ce să vorbești

Este adeseori mai bine

Ca să stai să te gândești

Și-un moment să socotești

Ce simțire ai în tine.

Căci o gură făr-de frâu

Ce sfidează prin noroade

Nu va face decât rău

Și e vai de capul tău

Că nu va produce roade.

Azi orice păcate mari

Vin adesea de la gură

Nu știu dacă sunt mai tari

Vor mai fi dar foarte rari

Cele date de natură.

Când nu știi ce să vorbești

Dă-ti cu palma peste gură

Si apoi să te gândești,

Până vorba-ți potrivești

Să nu fie plină de ură.

Elena Andries

Puterea obișnuinței!

Nici nu era bine-nsurat,

Că de-aseară se chiora,

În noul lor certificat

Și-un lucru clar, nu-ntelegea,

 

L-a-ntors pe față și pe dos,

L-a frunzărit chiar supărat,

Citi în sus,  citi în jos,

Ceva nu era menționat,

 

A luat și lupa,  ce vorbești (!)

Cătă și printre rânduri iar,

Făcuse tot ce nu gândești,

Un lucru îi părea bizar (?!)

 

De-abia spre dimineață frate,

A înțeles că nu avea,

Certificatul lor,  ca toate,

O dată când…se expira!

Valeriu Cercel

Culegere de poezii: Drumurile vieții – an apariție 2007

Un monstru numit frică

Azi noapte am fost fugărită de un monstru. Fiziologic, nu am simțit teama, nu tremuram, nu îmi simțeam bătăile inimii, dar ştiam că este obligatoriu să fiu speriată de o dihanie mare şi urâtă, aşa că am simțit frica asta în mintea mea. Am alergat pe un teren accidentat, ușoară ca fulgul, fără transpirații sau respirație sacadată, am zburdat peste noroaie, bolovani şi gunoaie, m-am cățărat pe garduri şi am explorat curțile oamenilor, care nu erau tocmai poteci bătătorite. Nu am putut să nu mă întreb, chiar și în vis, de ce nu își