Eu ii spun ca am trei saptamani in care trebuie sa fac un mic efort sa mai slabesc putin, pentru ca nu pot aparea in fata oamenilor cu atatea kilograme, el zice da-da, dar face tot cum ii place lui. Creierul meu are personalitate si se joaca sistematic, dar exasperant, cu mine. Si-a propus sa ma tachineze, pedepsindu-ma in acelasi timp, pentru ca eu mereu sunt pregatita pentru compromisuri doar in cazuri de forta majora cand am obiective bine stabilite. In rest, Dumnezeu cu mila!
Daca a vazut el ca, din nou, am un scop pentru care vreau sa slabesc, pentru a-mi face impotriva, m-a supraalimentat ca pe vremea cand eram insarcinata si, in plus, s-a mai jucat putin si la capitolul vointa, acoperindu-ma cu atata indolenta incat cu greu as mai fi putut scapa de ea. Nu, nu mi-a placut situatia, dar eram prea coplesita de starea de nepasare sa mai pot riposta.
Nu stiu de ce m-a cuprins lenea si indiferenta asta ingrozitoare.
Cred ca, mai bine m-as acunde in barlogul meu sa hibernez in continuare decat sa fac impresie proasta si sa raman in mintea oamenilor, asa „alba, grasa si frumoasa”. Mai bine sa spuna ca sunt neserioasa. :))
Mai ma gandesc!
Sinapse 