Lumânărarul lui Giordano Bruno

Lumânărarul, de Giordano Bruno, o comedie în cinci acte precedată de foarte multe pagini de dedicații și prologuri, ascunde toată filozofia lui Bruno împotriva unei biserici care de-a lungul secolelor nu a încetat să se poarte oribil și să impună prin violență, dogme și convingeri religioase. Despre Giordano Bruno, aici.

Piesa de teatru seamănă foarte mult cu operele lui Shakespeare, mi se pare mie, în timp ce unii spun ca ar fi predecesorul lui Moliere. Sunt uimită să constat că la noi in țara Giordano Bruno, mare filosof al Renașterii, nu prea este citit. Nu este ușor de lecturat, cărțile lui fiind scrise in dialectul toscan și napolitan, amestecate cu latina, iar traducatorul, Smaranda Bratu Elian, a păstrat dialogurile în latină, pentru autenticitate, însă la finalul cărții are foarte multe note explicative. Notele doamnei S.B.E. pot fi o comoară pentru setea de cunoaștere a unora, în special în celelalte șase volume de dialoguri filozofice, de la editura Humanitas. Din păcate, cred că s-a tiparit o singură ediție, în 2009, și cărțile nu se mai găsesc in librarii. Eu sunt în căutarea primelor patru volume de mai bine de jumătate de an.

Opera de față este singura creație propriu-zis literară a lui Giordano Bruno și este un protest împotriva corupţiei morale şi sociale din timpul său. ” Lumânărarul este fărăîndoială cea mai filozofică și totodată grotească, cea mai complexă și inovatoare, cea mai pestriță ca stil și limbaj – pe scurt, aș spune, cea mai barocă dintre comediile Renașterii” –  Smaranda Bratu Elian. Are mai multe intrigi, dar și comedie, personaje foarte moderne: un om de știință care încearcă să obțină aur din apă tare,  își neglijează soția, iar aceasta își găsește un iubit (pictorul Gioano Bernardo); un bisexual îndrăgostit (Bonifacio) de o curtezana (Carubina); un profesor latin (Manfurio), un pedant, dar și pederast; Sanguino (maestru în înșelătorii) s.a.

Bonifacio, numit Lumânărarul pe baza gusturilor sale sexuale, este căsătorit cu o anumită Carubina, pentru care dragostea lui s-a stins ” Flacara aceea s-a stins, însă inima mi-a rămas gata de a fi aprinsă de alte focuri.”  În mod neașteptat, se declară îndrăgostit de o altă femeie, curtezana Victoria. Bonifacio nu are intenția de a plăti pentru ea, prin urmare își pune nădejdea în practici vrăjitorești. Bartolomeo, printr-o manevră abila, îl face să își mărturisească dragostea, apoi îl ia în derâdere și îi spune că se află la vremea în care măgarii își ridică coada. Explică, pentru a calma reacția lui Bonifacio că „iarna, spiritele se contractă la frig, vara în schimb se dilată și se risipesc în toate părțile, în timp ce primăvara se bucură de o temperatură mijlocie și blândă, drept care sufletul, din pricina liniștii trupești, e mai deschis și mai slobod să-și urmeze pornirile.” 

Bartolomeo mărturisește că și el este îndrăgostit și, printr-un interesant joc de cuvinte, își destăinuie dragostea:

„Nominativ: doamna Argenteria mă chinuie, doamna Aurelia îmi străpunge inima.

Genitiv: Sînt ros de grija doamnei Argenteria și de dorul doamnei Aurelia.

Dativ: Doamnei Argenteria îi port dragoste, doamnei Aurelia îi duc dorul; mă dăruiesc cu totul doamnei Argenteria și deopotriva doamnei Aurelia.

Vocativ: O, doamnă Argenteria, de ce mă părăsești? O, doamnă Aurelia, de ce fugi de mine?”

Figura lui Gioan Bernardo, alias Giordano Bruno, domină mai presus de toate. El se folosește de ajutorul hoților și a miseilor și îi pune la punct pe toți, inclusiv pe aceștia, urmarindu-și propriile interese.  La final, o cucerește pe Carubina, soția lumânărarului.

Dintre toate personajele, cel mai mult mi-a plăcut Manfurio. Contribuția lui este foarte importantă, fiindcă vorbăria lui nu este fără rost. Tindem să credem că oamenii extrem de meticulosi și competenți în domeniul lor sunt și foarte plictisitori. Mie mi-a provocat inteligența (atat cat am) și mi-a stârnit dorința de a încerca să învăț, cu ajutorul vocabularului, cuvinte demult dispărute sau chiar nefolosite în vorbirea uzuală și care creaza mereu confuzie în mintea interlocutorilor săi. De aici, momente foarte amuzante. Este o provocare să-l înțelegi pe Manfurio: „O, inoperante și oțioase par a se revela învățămintele pe care, prin demersul proluziunilor gimnaziale rezultate din agonismul meu intelectiv, te-am îndemnat să exarare (le înscrii) cu cerneală neagră pe imaculate pagini!” citat random.

Știu că deja am scris prea mult, dar nu pot să trec cu vederea câteva citate, demne de luat aminte:

„Animalul ăsta care se numește amor îi atacă cu precădere pe cei care au prea puțin de cugetat și nimic de făcut.”

„Dragostea și furia nu se pot tăinui.”

„Dacă toate greșelile s-ar pedepsi, n-ar mai fi loc de iertare.”

„Cartea cugetarilor mele originale – nicio zi fără o linie”

„Cine așteaptă să-i vină vremea vreme pierde! Dacă eu aștept un timp, timpul, in schimb, nu mă așteaptă pe mine. Trebuie să te folosești de un om câtă vreme are el nevoie de tine.”

„Greu poți prinde pasărea care zboară când nu ești în stare să o păzești pe cea pe care o ai în colivie.”

„Bonifacio: Eu noaptea vreau sa fac o trântă cu nevasta-mea de să-i curgă naduseala. Recomandă-mi vreo licoare ori vreun hap care să mă țină batos în sa.

Marta: Apă de rinichi, ulei de buci, zeama de boașe: le amesteci bine; apoi procedezi așa: adică te proptești zdravăn în scări, ca nu cumva șaua să-ti batuceasca turul de-atata galopat.”

Mai sunt atât de multe de spus încât mă văd nevoită să scriu și o a treia postare doar despre cartea de față. Prima postare îi este dedicată lui Manfurio, personajul meu preferat, într-o serie de scenete amuzante.