Începutul cărții direct m-a deranjat. La fel și titlul. A fost ca și cum autorii, Andrew Newbwerg și Mark Robert
Waldman nu mi-ar fi lăsat optiunea de a crede sau nu în Dumnezeu. „Dacă îl contempli suficient de mult pe Dumnezeu, se va întâmpla ceva surprinzător în creier.”
Ei continuă să explice cum diferite circuite devin active, în timp ce altele se vor dezactiva, că se formează noi dendrite și se fac noi conexiuni sinaptice. Apoi, se schimbă percepțiile și credințele. Am zis: Nu! Mie nu imi vor schimba punctul de vedere. Pentru mine, D-zeu va rămâne la fel de vag și de neînțeles, indiferent ce ar zice ei. Am fost uimită să aflu că unul dintre ei este agnostic, iar celălalt ateu. Atunci, de ce încearcă să mă convertească pe mine? Apoi, am înțeles că Dumnezeu are conexiuni în creierul meu și depinde doar de mine dacă vreau „să-l accesez” sau nu.
Structura cărții:
- Cui îi pasă de Dumnezeu?
aceea s-a ridicat la umanitate: si-a făurit unelte, a pus stăpînire pe forța animalelor, a vîntului și a focului, a deosebit încetul cu încetul gîndirea de nevoile conservării de sine, s-a luminat și s-a sublimat în artă. Dar viața lui era încă total împovărată de reminiscențe animalice, barbaria persista în el sub hainele de gentleman și sub cuceririle vieții mecanice, scopurile ultime și comune ale existenței erau încă cele ale înaintașilor tîlhari: să mănânce bine, să se bucure de femeile cele mai frumoase, să poruncească celor mai slabi, să fure de la alții cît se poate mai mult. Bucuriile supreme și cu adevărat supraanimalice ale gîndirii pentru gîndire, ale gîndirii pure și dezinteresate, ale contemplației și ale creației artistice le erau cunoscute doar cîtorva oameni, iar aceștia le cunoșteau numai în puține momente ale vieții. Umanitatea se găsea, așadar, la mijloc, între fiară și erou (…) între bestial și divin. Trebuia smulsă din această ambiguitate, din această contaminare. Trebuia ucis, tăiat și extirpat tot ce mai era subuman în om, pentru a-l 
, ușor tristă, uimită de raționamentul clar al lui Jose Saramago, raportat la realitatea crudă în care trăim. Este o interpretare brutală și satirică a Vechiului Testament, iar autorul se întreabă dacă umanitatea, încă de la început, interpretează sau percepe greșit pe Dumnezeu (ca și pe toți ceilalți zei ai omenirii). El critică personalitatea lui Dumnezeu și consideră că omenirea este direcționata pe căi greșite și duce la distrugerea ei.
volum, în care se pune baza pe acțiune), una din temele dezbătute de d-nul Dostoievski este mediocritatea. Vezi și 
această conștiință, rotindu-și privirea asupra lumii, a spus: exist! și că pe urmă, deodată aceeași forță i-a poruncit să se stingă, pentru că așa trebuie, în numele unor imperative de ordin superior – și chiar fără a explica pentru ce anume – fie, admit totul, dar rămâne aceeași întrebare: ce nevoie mai era și de umilința mea? Chiar așa, nu poți fi oare sfâșiat, pur și simplu, fără să ți se ceară să-l și binecuvântezi pe acela care te sfâșie? E cu putință oare ca acolo sus să se simtă cineva într-adevăr jignit pentru că nu vreau să mai aștept cincisprezece zile? Nu cred, 
personaje neobișnuit de caraghioase, fantastice și ambigue: în prima parte apare un om care într-o existența anterioară a fost măgar, în a doua parte, un măgar în carne și oase.
traducatorul, Smaranda Bratu Elian, a păstrat dialogurile în latină, pentru autenticitate, însă la finalul cărții are foarte multe note explicative. Notele doamnei S.B.E. pot fi o comoară pentru setea de cunoaștere a unora, în special în celelalte șase volume de dialoguri filozofice, de la editura Humanitas. Din păcate, cred că s-a tiparit o singură ediție, în 2009, și cărțile nu se mai găsesc in librarii. Eu sunt în căutarea primelor patru volume de mai bine de jumătate de an.
îndrăznesc să se gândească, darămite să le rostească. El are „poftele și fanteziile unui titan” și, chiar daca ar fi stăpânul complet al Pamantului, tot ar fi lucru puțin. El ar vrea sa fie Demiurg, dar dacă nu este posibil, măcar Demon.
Sinapse 