Dansatoarea la bară

Era o femeie în căutarea unui hobby, dar nu un hobby oarecare, ci unul ales fără să

Fotografie de Vinícius Estevão pe Pexels.com

stea prea mult pe gânduri, ceva nou și  provocator. Nu mai era tânără, iar vigoarea de care se mai bucura o folosea doar muncind. I-a zis soțului într-o zi: „Hai să facem ceva nebunesc!” Soțul a privit-o plictisit și i-a răspuns: „Nebunesc? Hai să ne luăm concediu o săptămână!” „Ai înnebunit? Cine ne lasă pe noi o săptămână în concediu?”

A încercat fel de fel, de exemplu, săritura cu coarda, dar mai departe de 1, 1-2, 1-2-3, pe betonul din fața casei, nu a ajuns. S-a încumetat și la mersul pe sfoară, dar copiii din parc s-au supărat pe ea, fiindcă traversarea ei dura prea mult și ținea locul ocupat. În  fine, ultima încercare a fost la curse de raliu, dar instructorul nu a mai primit-o și a doua oară. Furase mașinuța de cart de la un copil, pe care l-a păcălit să urce  în a ei, prea mare pentru o mignonă ca ea.

Empatia este antidotul rușinii

* Stii, eu nu mă supăr dacă îmi spui ce nu fac bine. Poți să îmi spui că e prea-prea sau foarte-foarte, chiar de-i nul cu totul. Dar nah, poate că nu-ți pasă sau poate că sunt o cauză pierdută şi în cazul ăsta, te înteleg. Mi-ar plăcea totuși să nu mă fac de ruşine. Să știi că îmi cam dau seama ce nu-i bine, dar zău că am nevoie de confirmari. De ce nu-i bine, nu de ce-i bine.

* Aproape în fiecare dimineață am întâlnire în stația de firobuz cu o mulțime de doamne. Scopul este același: fiecare spre serviciul ei. Nu ne cunoaștem, nu ne salutăm, doar ne tragem ocheade. Neintenționat, dar e în firea femeii să analizeze dacă rochia alteia are culoarea potrivită, dacă pantofii se asortează, cât de faină e poşeta sau cât de scurtă este fusta. Am reușit să şi interacționez cu câteva

Goana

Eu și sotul meu a trebuit să ne mutăm într-o localitate nouă și,  fiindcă apartamentul era foarte mic, am fost nevoiți să ne ducem copilul la orfelinat. Timp de șase luni am fost atât de ocupați încât nu ne-am interesat nici măcar o dată de soarta fetiței noastre. Am alergat la job, am alergat să ne plătim facturile, să ne cumpărăm lucruri, apoi am alergat spre casă,  pentru odihna binemeritată, după atâta trudă. Cum ne-am așezat capul pe pernă,  ne-am cufundat într-un somn adânc,  fără vise. A doua zi, am luat-o de la capăt.

Deodată, ne-am dat seama că ceva ne lipsește. „Ce ne lipsește,  bărbate? Factura la gaz am plătit-o, și la curent, apa e plătită, gunoiul, telefonul …”. „Ce ne lipsește,  muiere? Frigiderul este plin, haine și pantofi din belșug, mașini, televizoare,  computere, telefoane … și noi tot alergăm!”. Și am stat așa și ne-am tot gândit … ce lipsește din viața noastră? Da’ nu era ceva ce ne doream și nu aveam. Era ceva ce aveam, dar pierdusem și nu știam ce. Am simțit deodată un gol imens în sufletele noastre. „Ce-am pierdut? Ce-am pierdut?”, și trupurile noastre s-au încovoiat de durerea golului din noi, iar mâinile ne smulgeau părul,  pielea, oasele,

Obositoarele standarde

Eram proaspat angajata la o firma, pe post de asst. manager, dupa ce predecesoarea mea se pensionase. Of course ca toti clientii si furnizorii erau curiosi sa afle cum arata noua asst.

• Macar e tanara?
• Da, are 20 de ani si  90-60-90, replica my boss.

De aici au pornit toate glumele, despre care doar el stia, fara sa ma implice in obrazniciile partenerilor nostri.

Am avut multe vizite de curtoazie de la persoane care niciodata nu vizitasera societatea noastra, pana atunci cunoscandu-ne doar prin telefon si mail. Intr-o zi, vine un domn (incert cuvant), scund, chel, burtos si nespalat, ma fixeaza din usa si-mi spune:

• Pai, unde este asst. de 20 de ani, cu 90-60-90?

L-am incurajat cu un zambet tip office (vezi img) si i-am spus ca a intarziat cativa zeci de ani.

Acasa, ii povestesc, amuzata, sotului meu. Ca de obicei, el are mereu replicile la el si tare il mai invidiez pentru asta.

• Trebuia sa-i zici: si eu credeam ca lucrez cu cineva mai inalt, fara burta si cu par pe cap!

 

App de povestioara, trec pe strada pe langa un domn care vorbeste la telefon:

„Nu imi pasa cum arata. Ma intereseaza ce are in cap. Am nevoie de cineva pe care pot sa ma bazez …” si a mai zis ceva, dar m-am departat.  Mi-a fost drag instantaneu de el si imi venea sa il imbratisez, iertandu-i astfel pe toti directorii de firme care publica anunturi tendentioase pe site-urile de joburi, cu intentia vadita de a colectiona accesorii, nu asistente. Bine, poate ca uneori am avut si complexul vulpii care nu ajunge la struguri, dar asta este alta poveste.

Foto: personal, filtrat, de teama standardelor 🙂 + paper artist

Ce gândește un polițist în post?

Dacă nu am acțiune mi se face somn,  așa că prefer să fure unu’ ceva, să-l prind și să-l duc la secție. Să mă uit la el pe sub sprâncene și să văd cum tremură carnea pe el și mă privește cu ochii de mielușel. Sau poate are intenția să mă facă vedetă pe feisbuc… Bastonul meu are-o stare de slabiciune fizică și miroase-a praf. E timpul să-l mai scot în lume.

În weekend merg la pescuit. Nu îmi pasă ce spune nevastă-mea. Mă trezesc devreme, înaintea ei, mă urc în mașină și plec. Ii las totuși bilet: Iubito, erai atât de frumoasă când dormeai,  încât nu am putut să te trezesc doar ca să îți spun că te iubesc. Te iubesc! M-am

Poezioala desple sex și instinctul sexual

de Valeriu Cercel

Făcui fălă să vleau o constatale

La glădiniță ieli, când am picat,

(Cu toate că-s de-un an în glupa male)

Să mol dacă glumesc,  pe omoplat;

 

Ne-a esplicat doamna educatoale

Poppinsi și Schwarzeneggeri

Tramvaiul e plin de copii cu vârste cuprinse între 7 – 10 ani. Cei mulți sunt însoțiți de  Mary Poppins,  ceilalți par din clasa polițistului de grădiniță,  Schwarzenegger. Primii au zâmbete largi,  ochi jucăuși și pistrui săltăreți, pe când ceilalți au privirile coborâte, obraji îmbufnați și voci sparte.

Mă strecor printre copiii lui Mary Poppins și încerc să validez cardul,  dar aparatul nu funcționează. Încerc și la validatorul din dreptul copiilor polițistului de grădiniță,  dar