Publicat în Povestea mea

Eva 1.3

Începutul aici

****
O palmă după ceafă a adus-o înapoi, peIMG-20191119-WA0000 pământ. Urechile i s-au desfundat şi abia atunci a auzit larma din jurul ei. Chelu îi răsufla în față.
– Ai auzit ce-am spus, ciudato? Te întrebam dacă ai o filozofie şi despre cum se țin picioarele crăcănate, în timp ce uriaşul meu se plimbă printre ele.
Eva şi-a rotit privirea pe stradă, în speranța că ar fi putut să îi vadă cineva şi să-i vină în ajutor, dar în afară de case înțepenite în timp, cu perdele încărcare  de praf, şi vegetație sălbatică nu era nimeni şi nimic. Doar Osânză şi Dulău, care plângeau fără sunet.   Citește în continuare „Eva 1.3”

Publicat în Povestea mea

Eva 1.2

Prima parte, aici. 

                                                                                  **

Clopoțelul a anunțat vacanța și i-a întrerupt şirul gândurilor. A ieşit prima din clasă,Eva1 de teamă să nu intre în conflict cu colegii ei, care aşteptau un motiv, cât de mic, să ridiculizeze pe cineva. Şi-a adus aminte de Luchian, un băiat cuminte și modest, care avea o deformație a labei piciorului și schiopăta foarte tare. Unii dintre colegii lui nu scăpau ocazia să-l umilească, mai ales cand îl vedeau în preajma vreunei fete. El își ascundea capul între umeri, își ferea privirea și aștepta să devină invizibil pentru ceilalți.
Băiatul era îndrăgostit de o fată din clasă, dar nu a dat niciodată vreun semn că ar vrea să mărturisească ceva şi nu trăgea nici cea mai mică speranță că fata ar avea vreun sentiment pentru el. Îşi stabilise o măsură, pe care o păstra față de ceilalți. Fata, Aida, era frumuşică, veselă, prietenoasă şi era simpatizată de toată lumea. Băieții din clasă îl obligau să o sărute și să îi facă declarații de iubire, după care strigau după el, pe holuri, tot felul de răutăți. Obrajii lui Luchian păreau încinși în foc, de rușine și de mânie, ceea ce nu făcea decât să provoace mai multe ironii. Într-o zi, cineva i-a strecurat Aidei o scrisoare în geantă, semnată cu numele lui. Scrisoarea cuprindea două pagini de detalii explicite despre sex, fantezii presupuse de-ale lui Luchian împreună cu Aida. Povestea s-a terminat rău. Aida a arătat scrisoarea directoarei, iar Luchian a fost scos în fața careului şcolii unde, întâi, a fost certat cu asprime de directoare, apoi Bețișor, proful de sport, i-a tras câteva joarde pe spinare, însoțite de uralele și râsetele celor din jur. Atunci a fost văzut ultima oară. A dispărut complet şi nimeni nu a mai ştiut nimic despre el. Unii spuneau că s-a mutat  în alt oraş, altii, că s-ar fi sinucis.
Stația de autobuz era destul de departe de liceu şi Eva avea timp să se gândească și la ce trebuia să facă vara aceasta până la examenele de corigență. A grăbit paşii pe străduța pustie străjuită de mici case și de câțiva boscheți, deşi nu avea nimic în program, dar era obişnuită să alerge mereu; alerga spre serviciu, spre şcoală, alerga şi spre casă. Se gândea că își va găsi ceva de lucru;  să aibă grijă de bătrâna de la doi sau de copilul vecinei, sau să calce, să spele, să facă curățenie la blocuri…
Un lătrat puternic i-a alungat gândurile. In spatele ei, apăruseră trei dintre colegii ei, grupul de nedespărțit, spaima şcolii. Erau însoțiți de un dulău negru, slab, cu bale atârnându-i până la asfalt. Îi ştia mai bine după porecle: Chelu’, Piticu’ şi Osânză. Doar Osânză îşi merita porecla după aspect – un băiat rotofei, veşnic roşu în obraji- la ceilalți, poreclele nu erau justificate.
Cel numit Piticu, o matahală de băiat, care, contrar dimensiunilor lui exagerate, țopăia sprinten pe asfalt, îi spunea lui Chelu:
– Băi Chelule, ce i-ai făcut pe puştii ăia! Plângeau şi strigau la mămica, cu mucii până-n gură, şi pe tine nu te impresionau deloc. I-ai tras roşcatului ăluia un cot în gură, de i-ai închis-o imediat.
– Ba i-am închis şi gura celuilalt. Dă-i, măi, în pula mea de mucoşi, că ăştia mici s-au făcut al naibii de obraznici. Nu vezi că nu au niciun pic de respect pentru ăi mai mari?! Din faşă sunt răsfățați, de nici părinții lor nu le mai dau de cap. Lasă că-i educ eu…
Osânză, care făcea parte din grup doar ca să aibă protecție si să scape astfel de tirania celorlalți doi, nu era întotdeauna de acord cu ei, dar nu avea curaj să protesteze prea mult. Îndrăzni totuşi, timid, să comenteze, mai mult în barbă şi cu bâlbâieli:
– Mmie mi-a fost mmilă de copii. I-ai bbătut pentru doi lei…

                                                                            ***

  Eva a mărit pasul şi aproape că a luat-o la fugă. Îl cunoştea pe Chelu drept un individ cu un comportament neprevăzut, care îi făcea să tremure pe toți cei cu care intra în contact, fiindcă era veşnic revoltat pe toți oamenii. Ar fi putut foarte bine să treacă pe lângă ea, fără să-i acorde vreo atenție, ca de atâtea ori, sau să sară brusc asupra ei şi să se poarte ca un psihopat, ceea ce şi era.

În timp ce Osânză şi Piticu continuau să vorbească, Chelu a scos o fluieratură puternică printre degete, şi a strigat către Eva:
– Stai pe loc, ciudato!
Dintr -un salt, Chelu a ajuns în dreptul ei, şi-a înfipt degetele în păr şi i-a tras cu putere capul spre spate, apoi i-a mârâit în ureche:
– Unde te grăbeşti aşa? Vrei sa scapi de noi? Ți-am mirosit frica, aidoma unui câine. Uite, şi Dulău te-a mirosit! Aşa-i, Dulău? aproape că lătra către câinele care stătea în gardă, pregătit pentru vreo comandă.
Eva avea o tactică pe care o aplica uneori când avea de-a face cu oameni furioși şi imprevizibili. Obişnuia să nu arate că îi este frică şi se prefăcea înțelegătoare şi chiar prietenoasă. La fel proceda şi cu câinii de pe stradă. Respira adânc de câteva ori, ca să -şi potolească tremurul, îşi spunea sieşi că nu îi este frică şi scotea, cât se putea de blând, un „cuțu-cuțu” sau „ce faci, drăguțule?”, dar fără să se apropie, ba chiar pregătită să arunce o piatră, la nevoie. La fel a procedat şi acum.
– De ce să-mi fie frică? Doar ne cunoaştem de atâta vreme! Ce mai faci, Chelule? E câinele tău? Pare foarte puternic.
– Este puternic ca un tun. Mănâncă numai carne de om. Eu vânez şi el se înfruptă.
Într-o altă lume, exact în felul acesta l-ar fi văzut Eva pe Chelu. Un vânător de oameni, pentru propria lui distracție. Şi-a calculat rapid mişcările pe care ar fi putut să le facă, să se salveze de teroriștii puberi din fața ei, dar şi -a dat seama că de dulău nu avea cum să fugă, chiar dacă ar fi reuşit să scape de băieți. Dulăul ar fi fugit după ea şi ar fi sfâşiat-o. Un „cuțu-cuțu” nu ar mai fi ajutat-o.
În timp ce vorbeau, Piticu se învârtea în jurul ei şi trăgea ba de elasticul sutienului, ba de tricou încercând să privească în adâncimea decolteului. Poate că tactica Evei ar fi dat rezultate, dar gesturile Piticului atentau la pudoarea ei şi nu îşi mai putea ascunde stresul care o stăpânea.
– Mă laşi, te rog, în pace?! Nu mă simt confortabil, i-a spus Piticului, şi s-a dat un pas în spate, singurul gest de apărare pe care îl putea face. Dacă vrei să cucereşti o fată, nu o faci să te placă atentând la pudoarea ei. Un spirit tare si o inimă măreață este tot ce ai nevoie. Simplu, nu?

Ce i-o fi venit să spună bazaconiile astea, nici ea nu ştia. Nu gândea niciodată în termeni atât de rigizi, dar acum, s-a gândit că era posibil să le distragă atenția celor trei de la gândurile abuzive pe care le aveau şi să le devieze spre discuții pur teoretice.

– Şi crezi că -mi stric spiritul sau inima cu tine, ciudato?! Auzi ce filozoafă este asta! se indignează Piticu, aruncând o privire hămesită de scandal catre Chelu.
Chelu s-a prefăcut că o mângâie pe cap, dar şi-a încleştat, din nou, degetele în părul ei şi a tras-o după el, câțiva paşi, într-un loc mai ferit, apoi i-a împins capul în față cu putere, obligând-o să îngenuncheze. Chelu şi Piticu au continuat să o batjocorească, dar Eva era cuprinsă de panică şi nu părea să-i mai audă. Îi vedea agitându-se în jurul ei; cei doi aveau fețele schimonosite de furie, cu gurile larg deschise, parcă într -un joc al vocalizelor. La doi paşi distanță, Osânză ținea câinele de lesă, implicați şi ei în jocul celorlalți. Chelu părea că spune ceva de genul „Aaaa, Eeee, Iiii”, Osânză, „Oooo, Uuuu”, Piticu, „Ăăă, Îîî”, iar Dulău, „Auuu, Auuu”. Asta a înteles Eva din ce se întâmpla în jurul ei, fiindcă, practic, ea nu mai era acolo. Coborâse deja în locul ei secret. Undeva în pământ, adânc… tot mai adânc… spre alte lumi.

Amalia 10.11.2019 – Fragment – Capitolul I  „EVA – The End Is Near”

Desen – Oana

Publicat în Povestea mea

EVA – Ultima zi de liceu

CAPITOLUL 1 – CHELU
*
Eva este corigentă la două materii şi nu se poate prezenta laEVA Bac. Stă rusinata în banca ei şi se întreabă de ce o mai fi venit azi la şcoală, în ultima zi. Ştia că nu o poate scăpa nimeni de situația asta dificilă, dar să se mai şi autflageleze în fața tuturor, era deja demență curată. Cu bărbia în piept, privea printre gene către dirigintă. Tare i-ar fi plăcut sa fie ultima oară când o mai vede.
Diriginta clasei era tipul acela de femeie care reușea să intimideze cu o singură privire aruncată deasupra ochelarilor. Când era pusă pe ceartă, îşi rotea ochii mici şi Citește în continuare „EVA – Ultima zi de liceu”

Publicat în Recreere

Povești din tramvai

Contrar oamenilor de povești din tramvaiele trecute, azi am chef să mă distrez. Cred că orice poveste este amuzantă sau tristă în funcție de unghiul ocheadelor și de impinge babajudecata clipei.  Dacă eu acum sunt predispusă la un avânt optimist nimic nu mă oprește să zic „pe cai, că se filmează!” Apropo, vreau să-mi iau trotinetă cu motor. Nu are legătură apropo-ul? Scuze, s-a strecurat…

<<Johann Amos Comenius, (…) consideră că la naștere, natura înzestrează copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele devin un bun al fiecărui om numai prin educație. Rezultă că în concepția sa, educația este o activitate de stimulare a acestor „semințe”, și implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”>>. – citat de pe 1cartepesaptamana Citește în continuare „Povești din tramvai”

Publicat în De suflet

Flori de cireș japonez

Un tânăr nipon se îndrăgostește de o tânără blondă. S-au intalnit pentru prima dată în templul cu frunze verzi. Tânărul nu știe bine engleza, dar privirile și surâsurile tinere le-au fost de ajuns să se înțeleagă. S-au iubit pe limba lor, fără să-i descurajeze accentul diferit al tânărului. flori de cires

Locul lor preferat a fost acolo unde nu treceau trenuri și turiști, iar florile de cireș ningeau doar pentru ei. Acoperișul de paie și patul din petale roz le-au fost suficiente ca să-și trăiască dragostea.

Totuși, blonda nu a rămas în țara chipesului gaijin. Pasiunea ei exotică a luat-o cu ea la Citește în continuare „Flori de cireș japonez”

Publicat în Personal

Cum să vinzi un video – idei de marketing

Prin 1800 toamna, aveam în casă acele cutii negre în care introduceam o casetă,  cam de mărimea unei cărți, și ne uitam la filme. V-ați prins!  Videouri! Soțul meu era cel pasionat de filme și a reușit sa închirieze toate casetele din oraș atunci,  demult,  când timpul încă era prietenul omului. Când nu a mai avut filme la care să uite,  a închiriat casete cu desene animate,  Tom și Jerry rulz. S-au terminat și desenele animate și a mai rămas de văzut….te miri ce.

Tehnologia se emancipase și am hotărât să vindem videoul și să luăm un cd player (care s-a stricat imediat și nu am apucat să ne bucurăm deloc de el.) RECLAMA

Am dat anunț la ziar și am așteptat. Într-o zi, mă sună soțul, de pe unde era,  și îmi spune că vine un bărbat să vadă videoul,  iar când vine să îi pun o casetă din cele două câte mai erau în casă,  să se convingă că aparatul este ok.

Apare bărbatul,  un ins cam de vârsta noastră,  eu singură acasă,  timidă,  încurcată,  dar toată un zâmbet. Iau o casetă și o introduc în aparat și, brusc,  sângele imi năvălește în obraji, iar inima îmi bate să sară din piept. La televizor,  niște ei jucau „ping-pong” cu tâtoasă și scotea aia niște sunete atât de stridente că aveam impresia că-mi zgârie creierul. Posibilul meu client (de videouri) zâmbește, iar eu sar la aparat să îl opresc,  deși el insistă să las caseta. Zic să o încercăm și pe cealaltă. Citește în continuare „Cum să vinzi un video – idei de marketing”

Publicat în Recreere, Spatiul mental

Mireasa din poză

Păşeşte tăcută printre frunzele roşii căzute la pământ în timp ce le loveşte cu vârful pantofului nou-nouţ. Rochia ei de mireasă are pe alocuri albul spumos al laptelui şi îi scoate în evidenţă pielea măslinie, arsă de soarele verii, vară care a trecut prin viaţa ei cu prietenii, iubiri şi traume. Vara aceasta a renăscut dupa o lungă pribegie printr-o viață istovitoare, mireasa1.jpgînăbușită de propria ei respirație, traumatizata de prea multe frici. Vara aceasta a învăţat să cânte, să danseze, să zboare şi să prindă stelele în palmă, a învăţat să moară în valuri şi să învie la simpla atingere a dezmierdării, a învăţat să vrea, să ceară şi să ofere, a învăţat să râdă, să alinte şi să împartă iubire. A fost vara renaşterii şi ea a fost mai frumoasă ca niciodată.
Acum e toamnă mohorâtă, plină de ploi mărunte şi îmbâcsită de aerul mucegăit al frunzelor şi al pământului ud. Rochia de mireasă îi atârnă grea pe umeri şi-i Citește în continuare „Mireasa din poză”