Cum să iubești fără să iubești

Am simțit tandrețe, pasiune, nebunie. Nu iubesc, dar această după-amiază a fost mai intensă decât o noapte de dragoste. Am fost mângâiat cu zâmbete și sărutat cu privirea. Nu am plâns, nu am râs…am respirat surâsul tău, am gustat buzele tale. M-am pierdut în brațele tale și îmbrățișările tale mi-au frământat corpul plin de

Viața la pozitiv

Râdem, ca să alungam iarna de pe chipul nostru.

Plângem, fiindcă prin lacrimi ne spunem poveștile. 

Ne arătăm fricile, pentru a ne dezvolta abilitățile.

Avem prieteni, ca să avem cu cine împărți bezna și lumina vieții.

Suferim, pentru a ne educa inteligența.

Gândim, ca să dobândim demnitate.

Gandim, ca să stăm de vorbă cu noi.

Suntem înțelepți, fiindcă observăm,  meditam și chibzuim.

Ciulama de gânduri

Iubesc somnul. Așez capul pe pernă și spun „Doamne ajută!”. O spun ca o ușurare, fiindcă a mai trecut o zi cu bine.  Stau și mă întreb acum și nu știu să-mi răspund, cum sunt sau ar trebui să fie oamenii care spun „Doamne ajută” dimineața,  bucuroși că mai au o zi în viața lor? Eu sunt genul usor depresiv,  temător de viață, cu toate că lupt pentru gândirea pozitivă,  dar care nu se teme de moarte. Cum sunt ceilalți? 

În fine…

Candva, visele mele puteau fi scenarii de filme SF. Ce vise frumoase aveam! Trăiam o a doua fantastică viață prin ele. Am realizat ceva. Visele frumoase sunt ca și inspirația scriitorului: apar mai „povestitoare” când ești deprimat și vrei să-ți tai venele. Dacă suntem înclinați spre o viziune mai tristă suntem predispuși la meditație asupra vieții și astfel capodoperele se nasc din lacrimi și tristeți.

Pe de altă parte, optimiștii.  Nu întâmplător sunt ei mai bogați și mai sănătoși, au prieteni mai mulți și sunt mai simpatici decât cei care sunt mereu cu gândul la iad.