Poveste cu spirite :)

Sunt singură pe lume. Verdele mă sufocă, ploaia îmi distrage atenția de la gândurile mele. Le caut, dar nu le pot aduna. S-au împrăștiat în vazduh și stropii mari le dizolva până la pieire. Nuuu! Îmi vreau gândurile înapoi!

Dacă până acum m-am autointitulat singura, acum, fără vise, cum să mă numesc? Pierduta?

Mureșul curge în drumul lui purtând cu el gândurile mele, dizolvate de ploaie. Ce-ar fi să ies din mașină și să stau în ploaia rece? Aș vrea să pot, pentru că aș putea plânge în voie și nu mi s-ar vedea lacrimile, așa cum bine a zis cineva.

Sunt goală de gânduri. Sunt ușoară ca un fulg. Dacă destinul ar sufla asupra mea, m-ar pierde în neant.

Karamela și îndrăgosteala de iluzii (1)

–  Ce bine miroase săpunul ăsta!

– Săpun? Mie îmi miroase a cafea. Tocmai am desfăcut pachetul.

– Încălzesc mâncarea?

– Da, dar vezi că acolo este frigiderul, nu cuptorul cu microunde!

– Îmi pregătesc patul, ca să merg la lucru!

Așa se întâmplă când Karamela este distrată. Stă cu privirea pierdută şi își caută gândurile cu ochii minții.  Acum se gândește la dragoste și la vulnerabilitatea fetelor. Este încă tânără, dar îi este dor să

Vând lună cu balansoar

– Privește luna, uite-o acum! Fixează-ți privirea și golește-ți mintea. Întinde mâna și o cuprinde, chiar și nicicum. Cuibărește-o în sânul fierbinte și transmite-i dragostea, apoi trimite-o! Adierea nopții-mi va fi vestitorul și

Am să-mi doresc…

Mă duc să dorm. Știu că vreau să visez frumos. Îmi impun să visez frumos, dar despre ce? Cândva m-aș fi gândit la cele multe și mărunte pe care le voiam în viața mea. A fost o perioadă în care nu știam că totul pe lumea asta este trecător și totul este deșertăciune (cum tot aud în jur și citesc în cărți) și aveam dorințe mediocre care mă satisfăceau pe moment și îmi excitau spiritul banal. Tinerețea,  entuziasmul și frumusețea atrăgeau cele bune și păreau de ajuns. Și erau de ajuns. De ce să fiu nerecunoscătoare?  Îmi doream și se întâmplau. Dorințe mediocre,  destin

Sunt om și mă tratez

Știu ce nu îmi place la viața asta: oamenii. Într-adevăr,  nu ne-a prea nimerit Dumnezeu. Părem niște experimente nereușite,  niște rebuturi, dar nah, Dumnezeu a fost și el tânăr atunci când ne-a zămislit. 

Oamenii sunt mereu contra a orice,  contra altor oameni,  a ideilor și a faptelor altora.

Oamenii sunt răutăcioși, mincinoși,  leneși,  ticăloși,  falși,  cruzi. Oamenii sunt o molima imposibil de oprit.

Oamenii își fac viața grea și insuportabilă,  fiindcă nu știu să își stabilească prioritățile sau fiindcă prioritățile lor nu coincid cu ale celorlalți.

Oamenii trebuie să se suporte unii pe alții, fiindcă sunt atât de mulți și nu au unde să se ascundă. 

Ciulama de gânduri

Iubesc somnul. Așez capul pe pernă și spun „Doamne ajută!”. O spun ca o ușurare, fiindcă a mai trecut o zi cu bine.  Stau și mă întreb acum și nu știu să-mi răspund, cum sunt sau ar trebui să fie oamenii care spun „Doamne ajută” dimineața,  bucuroși că mai au o zi în viața lor? Eu sunt genul usor depresiv,  temător de viață, cu toate că lupt pentru gândirea pozitivă,  dar care nu se teme de moarte. Cum sunt ceilalți? 

În fine…

Candva, visele mele puteau fi scenarii de filme SF. Ce vise frumoase aveam! Trăiam o a doua fantastică viață prin ele. Am realizat ceva. Visele frumoase sunt ca și inspirația scriitorului: apar mai „povestitoare” când ești deprimat și vrei să-ți tai venele. Dacă suntem înclinați spre o viziune mai tristă suntem predispuși la meditație asupra vieții și astfel capodoperele se nasc din lacrimi și tristeți.

Pe de altă parte, optimiștii.  Nu întâmplător sunt ei mai bogați și mai sănătoși, au prieteni mai mulți și sunt mai simpatici decât cei care sunt mereu cu gândul la iad.

Obsesia orelor fixe

Dintotdeauna am avut o obsesie pentru orele fixe. Adică astea: 0:00, 1:11, 22:22, 23:23, 4:44, iar recent văd 11:11 și 3:33. Prin China, de exemplu, 10:10, 13:13, 0:00 se spune că sunt orele în care porțile către Divinitate sunt deschise. Înseamnă că Divinitatea vrea să îmi arate că mă departez sau că trebuie să stau prin apropiere?

Când eram mici,  era o superstitie pe la noi: dacă priveai ceasul la ore fixe, cum ar fi 10.00, 13.00 etc însemna că cineva te iubea, la fără un minut că te-a iubit,

sursa foto: Pinterest

Poveste cu spirite :)

Sunt singură pe lume. Verdele mă sufocă, ploaia îmi distrage atenția de la gândurile mele. Le caut, dar nu le pot aduna. S-au împrăștiat în vazduh și stropii mari le dizolva până la pieire. Nuuu! Îmi vreau gândurile înapoi!

Dacă până acum m-am autointitulat singura, acum, fără vise, cum să mă numesc? Pierduta?

Mureșul curge în drumul lui purtând cu el gândurile mele, dizolvate de ploaie. Ce-ar fi să ies din mașină și să stau în ploaia rece? Aș vrea să pot, pentru că aș putea plânge în voie și nu mi s-ar vedea lacrimile, așa cum bine a zis cineva.

Sunt goală de gânduri. Sunt ușoară ca un fulg. Dacă destinul ar sufla asupra mea, m-ar pierde în neant.