Publicat în Cartea!, Sinapse

Cum mă-nveți, Doamne, așa mă ai!

Continuarea scrisorii unui muribund,  pe nume Ipollit, din cartea lui Dostoievski – Idiotul, care se întreabă, în ultimele zile de viață, ce rost are să vrea să trăiască aceste zile și pe cine ar supăra dacă ar vrea să le pună capăt? Cine ar vrea să-l vadă torturat de chinurile bolii și ce misiune mai poate avea întru împlinirea planului divin. El și atâtea milioane de suflete…

„Religia!  Admit ca viața veșnică există și poate că întotdeauna am crezut în existenta ei.  Să zicem că flacăra conștiinței a fost aprinsă prin voința unei forțe superioare,  că mintea taaceastă conștiință,  rotindu-și privirea asupra lumii,  a spus: exist! și că pe urmă,  deodată aceeași forță i-a poruncit să se stingă,  pentru că așa trebuie,  în numele unor imperative de ordin superior – și chiar fără a explica pentru ce anume – fie, admit totul,  dar rămâne aceeași întrebare: ce nevoie mai era și de umilința mea?  Chiar așa, nu poți fi oare sfâșiat,  pur și simplu,  fără să ți se ceară să-l și binecuvântezi pe acela care te sfâșie? E cu putință oare ca acolo sus să se simtă cineva într-adevăr jignit pentru că nu vreau să mai aștept cincisprezece zile? Nu cred,  Citește în continuare „Cum mă-nveți, Doamne, așa mă ai!”

Reclame