Publicat în De suflet

Un zâmbet mai puțin

Târziu, în noapte, încerc să mă las cuprinsă de lumea viselor. Fulgere continue,8b9560e33c0067a4c04e28ba8daf2b41 tunete, răpăieli zgomotoase de ploaie… Îmi impun să abandonez lumea reală și ușor – ușor mă desprind…  Brusc, văd chipul ei vesel, cu ochi surâzători, ten delicat, frumos care nu Citește în continuare „Un zâmbet mai puțin”

Publicat în Personal, Sinapse

O zi de zi

Dimineața,  nici trilurile telefonului nuomg-mr-nice-guy-incense-logo mai sunt de-ajuns. Ochii lipiți și umflați gem de somn. Pipăie drumul înlăturând aerul din jurul său. Dă cu reproșurile zilnice,  sub formă de salut. Hei,  da’ faci sau nu faci?  Să vezi, da’ vezi să nu crezi.   Vii când invii sau te împrietenești cu dracu? Tacadam-tacadam, tacadam-tacadam… Huo, cap pervers, chiorâș,  cu saliva pe bărbie, regulat bolnav! Privirea înainte!  Pui,  pui drag, da mamă, săr’na, da,  și mâine,  săr’na.

Etiopia, Cambodgia, România. Monstrul pe roți are în mațe numai cârnați împuțiți. În case curge apă ruginită,  fiindcă nu e folosită. La ce bun? Mâine put din nou. Lasă, când plouă…  Monstrul rumegă și scoate câte-un strop, de-ți mută nasul și-ți ard pleoapele. Păi da, la ce bun? Mâine put din nou.

Au crescut flori pe caldarâm. Ce frumos!  Ce frumos!  Sunt albe. Aproape toate. Mai sunt și din alea maro la capăt,  dar apoi tot albe sunt. Și stau grămezi,  de frică să nu le vadă mătura. Ce proaste sunt!  Cine știe ce e aia matură? Uite,  mai sunt și curajoase care sunt răzlețe. Norocul lor,  fiindcă trec cerșetori și le ridică și le aprind cu o brichetă. Uite,  și a ei e gata. O stinge și o aruncă peste celelalte flori. Aprinde alta. O stinge și o aruncă peste celelalte flori. Aprinde alta… Nu mai vine o dată firul ăla,  că asta mă sufocă aici,  între flori!?

Biserica lângă Bancă. Noi, moderne și frumoase. Numai sticlă și metal. Mă întreb dacă bisericosii au săpat tunel spre bancă sau bancherii spre biserică. Stai,  nu e nevoie!  Au un tunel suspendat care le leagă. Ce rost să se ascundă? La noi în țară,  totul e pe față. Că și așa aştia sunt proști și nu pricep, iar dacă pricep,  nu înțeleg, iar dacă înțeleg,  nu știu ce să facă, iar dacă știu ce să facă,  nu au curaj. Dă-i dreacu!

Bun! Bun! Bun! Îhî! Îhî! Ok! Zău! Nu zău? Bun! Bun! Bun! Îhî! Îhî! Ok! Zău! Nu zău? Bun! Bun! Bun! Îhî! Îhî! Ok! Zău! Nu zău? 16:00. Plec!

16:05, 16:07, 16:10. OMG! Vreau să mă împușc și să nu mai mă nasc. Sau să mă nasc în civilizație și să fac alegeri de 10.  Ba nu! Vreau să devin fantomă (poltergeist) și să schimb absolut, absolut, absolut totul.

Publicat în Cartea!, Sinapse

Cum mă-nveți, Doamne, așa mă ai!

Continuarea scrisorii unui muribund,  pe nume Ipollit, din cartea lui Dostoievski – Idiotul, care se întreabă, în ultimele zile de viață, ce rost are să vrea să trăiască aceste zile și pe cine ar supăra dacă ar vrea să le pună capăt? Cine ar vrea să-l vadă torturat de chinurile bolii și ce misiune mai poate avea întru împlinirea planului divin. El și atâtea milioane de suflete…

„Religia!  Admit ca viața veșnică există și poate că întotdeauna am crezut în existenta ei.  Să zicem că flacăra conștiinței a fost aprinsă prin voința unei forțe superioare,  că mintea taaceastă conștiință,  rotindu-și privirea asupra lumii,  a spus: exist! și că pe urmă,  deodată aceeași forță i-a poruncit să se stingă,  pentru că așa trebuie,  în numele unor imperative de ordin superior – și chiar fără a explica pentru ce anume – fie, admit totul,  dar rămâne aceeași întrebare: ce nevoie mai era și de umilința mea?  Chiar așa, nu poți fi oare sfâșiat,  pur și simplu,  fără să ți se ceară să-l și binecuvântezi pe acela care te sfâșie? E cu putință oare ca acolo sus să se simtă cineva într-adevăr jignit pentru că nu vreau să mai aștept cincisprezece zile? Nu cred,  Citește în continuare „Cum mă-nveți, Doamne, așa mă ai!”

Publicat în Cartea!, Sinapse

Scrisoarea unui muribund

„Aveam un pistol de buzunar pe care mi-l procurasem încă din adolescență,  la vârsta aceea ridicolă când încep să-ți placă deodată poveștile cu dueluri și cu bandiți,  când te și vezi provocat de un adversar,  înfruntând eroic pistolul îndreptat asupra ta . […]fara chip

Am hotărât sa mor la Pavlovsk, la răsăritul soarelui,  în parc,  ca să nu deranjez pe cei din vilă. […]

Nu mă recunosc supus judecății nimănui și știu ca acum sunt în afara puterii oricărei jurisdicții.

M-a amuzat mult o ipoteză pe care am făcut-o mai zilele trecute: ce-ar fi,  mi-am zis,  dacă mi-ar trăsni așa din senin să omor pe cineva,  oricine ar fi,  să asasinez chiar și zece persoane,  în sfârșit să comit o crima oribilă, ce s-ar considera ca cea mai înspăimântătoare,  cea mai monstruoasă și odioasa din lume și,  dat fiind că tortura a fost desființată,  ce păcăleală pentru tribunal când s-ar vedea în fața unui inculpat către nu mai are decât două sau trei săptămâni de trăit! Aș Citește în continuare „Scrisoarea unui muribund”

Publicat în Personal, Sinapse

Să vrei doar nimic

Cioran spunea că nu trebuie să vrei nimic altceva decât nimicul care este în tine. Dar eu sunt preaplina de nimicul din mine!!! Să încep să nu mai vreau nimic de la alții și să ofer altora din nimicul meu?
Dumnezeu din nimic a făcut lumea. Cât efort, câtă muncă! Sunt obosită și nici lumina în nimic nu mai vreau să fac.
nimic – nimicuri- nimicnicie
Oare ce rezultă din combinația ciudată dintre nimic și impasibil? Eu!
Mă consolez cu ideea că de fapt nimicul nici nu există. Și în nimic este materie și poate fi reprezentat printr-un simbol. Un ZERO.
Adică…nu știu… Mă consolez sau sunt din ce în ce mai deprimată? Nici nimic nu imi pot dori?

Arhiva 2009

Publicat în Recreere, Spatiul mental

Mireasa din poză

Păşeşte tăcută printre frunzele roşii căzute la pământ în timp ce le loveşte cu vârful pantofului nou-nouţ. Rochia ei de mireasă are pe alocuri albul spumos al laptelui şi îi scoate în evidenţă pielea măslinie, arsă de soarele verii, vară care a trecut prin viaţa ei cu prietenii, iubiri şi traume. Vara aceasta a renăscut dupa o lungă pribegie printr-o viață istovitoare, mireasa1.jpgînăbușită de propria ei respirație, traumatizata de prea multe frici. Vara aceasta a învăţat să cânte, să danseze, să zboare şi să prindă stelele în palmă, a învăţat să moară în valuri şi să învie la simpla atingere a dezmierdării, a învăţat să vrea, să ceară şi să ofere, a învăţat să râdă, să alinte şi să împartă iubire. A fost vara renaşterii şi ea a fost mai frumoasă ca niciodată.
Acum e toamnă mohorâtă, plină de ploi mărunte şi îmbâcsită de aerul mucegăit al frunzelor şi al pământului ud. Rochia de mireasă îi atârnă grea pe umeri şi-i Citește în continuare „Mireasa din poză”

Publicat în Cartea!

De ce fierbe copilul în mămăligă

Povestea Aglajei Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă, imi aduce oarecum aminte

de_ce_fierbe_copilul_in_mamaliga
de ce fierbe copilul in mamaliga

de basmele copilăriei, în care copiii erau mâncați de vrăjitoare sau de căpcăuni, uneori după ce erau fierți în cazane. Atunci nu mă înspăimântau poveștile acelea, așa cum nici pe Aglaja nu o înspăimântă povestea copilului care fierbe în mămăligă, poveste inventată de sorei ei vitregă pe care i-o spune uneori. Motivul să fie acela că eram obișnuiți cu brutalitatea vieții și severitatea adulților? Totuși, povestea de față este mai mult decât o poveste cu căpcăuni, este de-a dreptul bolnăvicioasa, iar copiii capturați în ea, fără scăpare, nu mai au cum să cunoască o altfel de viață și nu știu dacă ar mai putea să spere că există și viață în care oamenii cunosc dragostea și mila.

Aglaja este născută în România, într-o familie de artiști de circ, care colindă lumea cu spectacolele lor. Fug din țară, în timpul regimului comunist, după ce tatăl ei fura banii de Citește în continuare „De ce fierbe copilul în mămăligă”