Publicat în Povestea mea

Eva 1.3

Începutul aici

****
O palmă după ceafă a adus-o înapoi, peIMG-20191119-WA0000 pământ. Urechile i s-au desfundat şi abia atunci a auzit larma din jurul ei. Chelu îi răsufla în față.
– Ai auzit ce-am spus, ciudato? Te întrebam dacă ai o filozofie şi despre cum se țin picioarele crăcănate, în timp ce uriaşul meu se plimbă printre ele.
Eva şi-a rotit privirea pe stradă, în speranța că ar fi putut să îi vadă cineva şi să-i vină în ajutor, dar în afară de case înțepenite în timp, cu perdele încărcare  de praf, şi vegetație sălbatică nu era nimeni şi nimic. Doar Osânză şi Dulău, care plângeau fără sunet.   Citește în continuare „Eva 1.3”

Publicat în Povestea mea

Eva 1.2

Prima parte, uşor modificată, aici. 

                                                                                  **

Clopoțelul a anunțat vacanța și i-a întrerupt şirul gândurilor. A ieşit prima din clasă,Eva1 de teamă să nu intre în conflict cu colegii ei, care aşteptau un motiv, cât de mic, să ridiculizeze pe cineva. Şi-a adus aminte de Luchian, un băiat cuminte și modest, care avea o deformație a labei piciorului și schiopăta foarte tare. Unii dintre colegii lui nu scăpau ocazia să-l umilească, mai ales cand îl vedeau în preajma vreunei fete. El își ascundea capul între umeri, își ferea privirea și aștepta să devină invizibil pentru ceilalți.
Băiatul era îndrăgostit de o fată din clasă, dar nu a dat niciodată vreun semn că ar vrea să mărturisească ceva şi nu trăgea nici cea mai mică speranță că fata ar avea vreun sentiment pentru el. Îşi stabilise o măsură, pe care o păstra față de ceilalți. Fata, Aida, era frumuşică, veselă, prietenoasă şi era simpatizată de toată lumea. Băieții din clasă îl obligau să o sărute și să îi facă declarații de iubire, după care strigau după el, pe holuri, tot felul de răutăți. Obrajii lui Luchian păreau încinși în foc, de rușine și de mânie, ceea ce nu făcea decât să provoace mai multe ironii. Într-o zi, cineva i-a strecurat Aidei o scrisoare în geantă, semnată cu numele lui. Scrisoarea cuprindea două pagini de detalii explicite despre sex, fantezii presupuse de-ale lui Luchian împreună cu Aida. Povestea s-a terminat rău. Aida a arătat scrisoarea directoarei, iar Luchian a fost scos în fața careului şcolii unde, întâi, a fost certat cu asprime de directoare, apoi Bețișor, proful de sport, i-a tras câteva joarde pe spinare, însoțite de uralele și râsetele celor din jur. Atunci a fost văzut ultima oară. A dispărut complet şi nimeni nu a mai ştiut nimic despre el. Unii spuneau că s-a mutat  în alt oraş, altii, că s-ar fi sinucis.
Stația de autobuz era destul de departe de liceu şi Eva avea timp să se gândească și la ce trebuia să facă vara aceasta până la examenele de corigență. A grăbit paşii pe străduța pustie străjuită de mici case și de câțiva boscheți, deşi nu avea nimic în program, dar era obişnuită să alerge mereu; alerga spre serviciu, spre şcoală, alerga şi spre casă. Se gândea că își va găsi ceva de lucru;  să aibă grijă de bătrâna de la doi sau de copilul vecinei, sau să calce, să spele, să facă curățenie la blocuri…
Un lătrat puternic i-a alungat gândurile. In spatele ei, apăruseră trei dintre colegii ei, grupul de nedespărțit, spaima şcolii. Erau însoțiți de un dulău negru, slab, cu bale atârnându-i până la asfalt. Îi ştia mai bine după porecle: Chelu’, Piticu’ şi Osânză. Doar Osânză îşi merita porecla după aspect – un băiat rotofei, veşnic roşu în obraji- la ceilalți, poreclele nu erau justificate.
Cel numit Piticu, o matahală de băiat, care, contrar dimensiunilor lui exagerate, țopăia sprinten pe asfalt, îi spunea lui Chelu:
– Băi Chelule, ce i-ai făcut pe puştii ăia! Plângeau şi strigau la mămica, cu mucii până-n gură, şi pe tine nu te impresionau deloc. I-ai tras roşcatului ăluia un cot în gură, de i-ai închis-o imediat.
– Ba i-am închis şi gura celuilalt. Dă-i, măi, în pula mea de mucoşi, că ăştia mici s-au făcut al naibii de obraznici. Nu vezi că nu au niciun pic de respect pentru ăi mai mari?! Din faşă sunt răsfățați, de nici părinții lor nu le mai dau de cap. Lasă că-i educ eu…
Osânză, care făcea parte din grup doar ca să aibă protecție si să scape astfel de tirania celorlalți doi, nu era întotdeauna de acord cu ei, dar nu avea curaj să protesteze prea mult. Îndrăzni totuşi, timid, să comenteze, mai mult în barbă şi cu bâlbâieli:
– Mmie mi-a fost mmilă de copii. I-ai bbătut pentru doi lei…

                                                                            ***

  Eva a mărit pasul şi aproape că a luat-o la fugă. Îl cunoştea pe Chelu drept un individ cu un comportament neprevăzut, care îi făcea să tremure pe toți cei cu care intra în contact, fiindcă era veşnic revoltat pe toți oamenii. Ar fi putut foarte bine să treacă pe lângă ea, fără să-i acorde vreo atenție, ca de atâtea ori, sau să sară brusc asupra ei şi să se poarte ca un psihopat, ceea ce şi era.

În timp ce Osânză şi Piticu continuau să vorbească, Chelu a scos o fluieratură puternică printre degete, şi a strigat către Eva:
– Stai pe loc, ciudato!
Dintr -un salt, Chelu a ajuns în dreptul ei, şi-a înfipt degetele în păr şi i-a tras cu putere capul spre spate, apoi i-a mârâit în ureche:
– Unde te grăbeşti aşa? Vrei sa scapi de noi? Ți-am mirosit frica, aidoma unui câine. Uite, şi Dulău te-a mirosit! Aşa-i, Dulău? aproape că lătra către câinele care stătea în gardă, pregătit pentru vreo comandă.
Eva avea o tactică pe care o aplica uneori când avea de-a face cu oameni furioși şi imprevizibili. Obişnuia să nu arate că îi este frică şi se prefăcea înțelegătoare şi chiar prietenoasă. La fel proceda şi cu câinii de pe stradă. Respira adânc de câteva ori, ca să -şi potolească tremurul, îşi spunea sieşi că nu îi este frică şi scotea, cât se putea de blând, un „cuțu-cuțu” sau „ce faci, drăguțule?”, dar fără să se apropie, ba chiar pregătită să arunce o piatră, la nevoie. La fel a procedat şi acum.
– De ce să-mi fie frică? Doar ne cunoaştem de atâta vreme! Ce mai faci, Chelule? E câinele tău? Pare foarte puternic.
– Este puternic ca un tun. Mănâncă numai carne de om. Eu vânez şi el se înfruptă.
Într-o altă lume, exact în felul acesta l-ar fi văzut Eva pe Chelu. Un vânător de oameni, pentru propria lui distracție. Şi-a calculat rapid mişcările pe care ar fi putut să le facă, să se salveze de teroriștii puberi din fața ei, dar şi -a dat seama că de dulău nu avea cum să fugă, chiar dacă ar fi reuşit să scape de băieți. Dulăul ar fi fugit după ea şi ar fi sfâşiat-o. Un „cuțu-cuțu” nu ar mai fi ajutat-o.
În timp ce vorbeau, Piticu se învârtea în jurul ei şi trăgea ba de elasticul sutienului, ba de tricou încercând să privească în adâncimea decolteului. Poate că tactica Evei ar fi dat rezultate, dar gesturile Piticului atentau la pudoarea ei şi nu îşi mai putea ascunde stresul care o stăpânea.
– Mă laşi, te rog, în pace?! Nu mă simt confortabil, i-a spus Piticului, şi s-a dat un pas în spate, singurul gest de apărare pe care îl putea face. Dacă vrei să cucereşti o fată, nu o faci să te placă atentând la pudoarea ei. Un spirit tare si o inimă măreață este tot ce ai nevoie. Simplu, nu?
– Şi crezi că -mi stric spiritul sau inima cu tine, ciudato?! Auzi ce filozoafă este asta! se indignează Piticu, aruncând o privire hămesită de scandal catre Chelu.
Chelu s-a prefăcut că o mângâie pe cap, dar şi-a încleştat, din nou, degetele în părul ei şi a tras-o după el, câțiva paşi, într-un loc mai ferit, apoi i-a împins capul în față cu putere, obligând-o să îngenuncheze. Chelu şi Piticu au continuat să o batjocorească, dar Eva era cuprinsă de panică şi nu părea să-i mai audă. Îi vedea agitându-se în jurul ei; cei doi aveau fețele schimonosite de furie, cu gurile larg deschise, parcă într -un joc al vocalizelor. La doi paşi distanță, Osânză ținea câinele de lesă, implicați şi ei în jocul celorlalți. Chelu părea că spune ceva de genul „Aaaa, Eeee, Iiii”, Osânză, „Oooo, Uuuu”, Piticu, „Ăăă, Îîî”, iar Dulău, „Auuu, Auuu”. Asta a înteles Eva din ce se întâmpla în jurul ei, fiindcă, practic, ea nu mai era acolo. Coborâse deja în locul ei secret. Undeva în pământ, adânc… tot mai adânc… spre alte lumi.

Amalia 10.11.2019 – Fragment – Capitolul I  „EVA – The End Is Near”

Desen – Oana

Publicat în Povestea mea

Umilință şi răzbunare (Karamela 4)

Partea 1, Partea a-2-a , Partea a-3-a

Vă mai aduceți aminte care era pedeapsa în liceu, pentru băieți?2018-10-28 03.01.50 Erau tunşi la zero. Astfel considera orânduirea că îi putea îmblânzi pe băieți, umilindu-i. Prietenii mei au suferit aceeaşi pedeapsă. Ochii lor nu mai aveau strălucire, iar chipul le părea abrutizat. Aproape că îmi era frică de ei. Cât despre mine, nu am scăpat nici eu nepedepsită. Am fost chemată în fața unor profesoare, pentru explicații. Erau două brute. Imediat cum am intrat în sală, una dintre ele s-a răstit la mine:

– Da’ cine te crezi tu, domnişoară, să apari în fața noastră cu freza asta? Du-te imediat şi spală-te pe cap! Citește în continuare „Umilință şi răzbunare (Karamela 4)”

Publicat în Cartea!

Viața irosită a Evei Braun

Viața irosită a Evei Braun, de Angela Lambert, este printreViata_irosita_a_Evei_Braun puținele cărți pe care le-am citit cuvânt cu cuvânt, atât de absorbită am fost de filele ei de istorie. Pe lângă faptul că mă pasionează istoria, autoarea mă ține captivă cu talentul ei narativ și îmbină faptele cu descrierea cu o credibilitate greu de combătut. Cu toate acestea, pe parcursul lecturii işi face loc şi punctul meu de vedere. Nu am putut să fiu total de acord cu afirmația că femeile germane nu au știut exact ce se întâmplă și din acest motiv nu au intervenit, iar dacă prin cartea ei, Angela Lambert a încercat o reabilitare a Evei Braun mai ales,  pe mine nu m-a convins. O asemenea atrocitate nu poate fi ascunsă, poți doar să te prefaci că nu înțelegi. Cu toate acestea, apatia nu era chiar universală,  afirmă A. L., fiindcă mii de femei germane şi-au asumat riscuri enorme adăpostind evrei în poduri sau beciuri. Cartea m-a ajutat să înțeleg cauzele pentru care poporul german a putut fi manipulat spre cruzimea de Citește în continuare „Viața irosită a Evei Braun”

Publicat în Recreere

Ca fata de (ne)măritat

A fost odată o fată și era una la părinți,

dar parcă despre asta tot timpul auziți.

Oricum, fata din povestea mea

tare capricioasă era,

şi să se mărite nici gând nu avea.fata_care_fuge_de_maritat

Fiul croitorului cu rochii de mătase a acoperit-o,

dar  ea le-a sfâșiat

și drept cârpe de praf le-a utilizat.

Fiul negustorului cu șiraguri de perle a împodobit-o,

dar  ea le-a îngrămădit

și la spălat oale le-a folosit.

Fiul crâşmarului cu vin a ademenit-o,

dar ea peste mucegai l-a turnat

şi otet l-a adunat.

 

Al ei părinte, mânios, pedeaps’-a căutat să-i dea,

sătul de nazuri şi capricii, când nici frumoasă nu era,

trufia să i-o potolească,

dorința să şi-o ‘ndeplinească,

noră la soacră s-o trimită, din casa lui să o gonească.

– Te du, tu fată, şi-ți adună înțelepciune de la şerpi,

potrivnicul de ți-l cunoaşte, nu te-ncununa cu lauri sterpi!

Te du, tu fată , şi-ți adună, de la dulcile mimoze,

sfială, jenă şi decență şi scutură-te de psihoze;

te mai adună, te îmbună, nu fii nebună,

de vrei o casă, rang, partidă bună!

– De nu mă placi aşa cum sunt,

om zăpăcit, mărunt şi crud,

te las, tu singur n-ai decât

mereu averi s-aduni, oricât.

Să nu mă plângi!

… şi pleacă, bolborosind în gând.

 

„Cuminte să fiu, ordine s-ascult,

slabă să mă prefac, proastă că sunt,

masă caldă să-i pun,

corsetul să-l strâng, până mă descompun,

dar nu oricum, cu zâmbet să mă indispun.

În robie scăldată, sculeață pentru a lui deliciu,

mână de lucru să fiu,

purtătoare de copii …

pentru mine, toate-s măgării!

Dar pot, pot a femeii arma s-o scot,

cu ea simțăminte să dau în clocot.

Bărbatul nu ştie cu calm să-şi păzească

a lui rațiune şi-onoare şi tact,

când cu seductie ea vrea să-l zăpăcească.

De caută intrigă, o găsește-n femeie,

căci nimeni mai bine cu focul să joace nu ştie,

iar când deprimat ajunge,

pe suflet alcoolul îl unge;

în lacrimi se-neacă şi plânge

când a lui libertate se scurge,

dependent de-al ei nur care-l distruge …”

(Chiar enervant e cu atâtea rime-n „ge”,

nota s-o schimbăm, final s-alegem „ască”.

Cine ar putea să făgăduiască,

că un capăt, până la urmă, o să găsească?)

Fata din nou să vorbească? Hai, că deja cască!

„… şi un război ar fi în stare să pornească

de femeie să uite că a lăsat-o acasă.”

 

Femeia independentă poate să fie

dacă are ai ei bani, fiindcă are-o meserie;

bărbatul trebuie să ştie că nu iubirea-i umple viața,

ci scopurile pentru care se trezeşte dimineața –

aşa a grăit o împărăteasă, soție de Napoleon.

 

Rimă încrucişată sau împerecheată,

monorimă sau deloc,

nu mă judecă prea aspru, că a fost doar un joc.

Epigon de mă consideri, tot nu mă simt obligată

Să mă supăr, să vărs lacrimi

Şi să simt că mă de deprimi.

Amalia

1. Nah, asta s-a întâmplat dupa ce am citit „Îmblånzirea scorpiei”. Ideea era alta, a ieşit exact pe dos. Fata mea trebuia să se mărite, de aici titlul, pe care a trebuit să îl modific uşor.

2. Şi îmi vine să vorbesc numai în versuri.

 

Publicat în Pe cand traiam in Vise, Spatiul mental

Goana

Eu și sotul meu a trebuit să ne mutăm într-o localitate nouă și,  fiindcă apartamentul eratablou foarte mic, am fost nevoiți să ne ducem copilul la orfelinat. Timp de șase luni am fost atât de ocupați încât nu ne-am interesat nici măcar o dată de soarta fetiței noastre. Am alergat la job, am alergat să ne plătim facturile, să ne cumpărăm lucruri, apoi am alergat spre casă,  pentru odihna binemeritată, după atâta trudă. Cum ne-am așezat capul pe pernă,  ne-am cufundat într-un somn adânc,  fără vise. A doua zi, am luat-o de la capăt.

Deodată, ne-am dat seama că ceva ne lipsește. „Ce ne lipsește,  bărbate? Factura la gaz am plătit-o, și la curent, apa e plătită, gunoiul, telefonul …”. „Ce ne lipsește,  muiere? Frigiderul este plin, haine și pantofi din belșug, mașini, televizoare,  computere, telefoane … și noi tot alergăm!”. Și am stat așa și ne-am tot gândit … ce lipsește din viața noastră? Da’ nu era ceva ce ne doream și nu aveam. Era ceva ce aveam, dar pierdusem și nu știam ce. Am simțit deodată un gol imens în sufletele noastre. „Ce-am pierdut? Ce-am pierdut?”, și trupurile noastre s-au încovoiat de durerea golului din noi, iar mâinile ne smulgeau părul,  pielea, oasele, Citește în continuare „Goana”