Publicat în Povestea mea

Umilință şi răzbunare (Karamela 4)

Partea 1, Partea a-2-a , Partea a-3-a

Vă mai aduceți aminte care era pedeapsa în liceu, pentru băieți?2018-10-28 03.01.50 Erau tunşi la zero. Astfel considera orânduirea că îi putea îmblânzi pe băieți, umilindu-i. Prietenii mei au suferit aceeaşi pedeapsă. Ochii lor nu mai aveau strălucire, iar chipul le părea abrutizat. Aproape că îmi era frică de ei. Cât despre mine, nu am scăpat nici eu nepedepsită. Am fost chemată în fața unor profesoare, pentru explicații. Erau două brute. Imediat cum am intrat în sală, una dintre ele s-a răstit la mine:

– Da’ cine te crezi tu, domnişoară, să apari în fața noastră cu freza asta? Du-te imediat şi spală-te pe cap! Citește în continuare „Umilință şi răzbunare (Karamela 4)”

Reclame
Publicat în Cartea!

Viața irosită a Evei Braun

Viața irosită a Evei Braun, de Angela Lambert, este printreViata_irosita_a_Evei_Braun puținele cărți pe care le-am citit cuvânt cu cuvânt, atât de absorbită am fost de filele ei de istorie. Pe lângă faptul că mă pasionează istoria, autoarea mă ține captivă cu talentul ei narativ și îmbină faptele cu descrierea cu o credibilitate greu de combătut. Cu toate acestea, pe parcursul lecturii işi face loc şi punctul meu de vedere. Nu am putut să fiu total de acord cu afirmația că femeile germane nu au știut exact ce se întâmplă și din acest motiv nu au intervenit, iar dacă prin cartea ei, Angela Lambert a încercat o reabilitare a Evei Braun mai ales,  pe mine nu m-a convins. O asemenea atrocitate nu poate fi ascunsă, poți doar să te prefaci că nu înțelegi. Cu toate acestea, apatia nu era chiar universală,  afirmă A. L., fiindcă mii de femei germane şi-au asumat riscuri enorme adăpostind evrei în poduri sau beciuri. Cartea m-a ajutat să înțeleg cauzele pentru care poporul german a putut fi manipulat spre cruzimea de Citește în continuare „Viața irosită a Evei Braun”

Publicat în Recreere

Ca fata de (ne)măritat

A fost odată o fată și era una la părinți,

dar parcă despre asta tot timpul auziți.

Oricum, fata din povestea mea

tare capricioasă era,

şi să se mărite nici gând nu avea.fata_care_fuge_de_maritat

Fiul croitorului cu rochii de mătase a acoperit-o,

dar  ea le-a sfâșiat

și drept cârpe de praf le-a utilizat.

Fiul negustorului cu șiraguri de perle a împodobit-o,

dar  ea le-a îngrămădit

și la spălat oale le-a folosit.

Fiul crâşmarului cu vin a ademenit-o,

dar ea peste mucegai l-a turnat

şi otet l-a adunat.

 

Al ei părinte, mânios, pedeaps’-a căutat să-i dea,

sătul de nazuri şi capricii, când nici frumoasă nu era,

trufia să i-o potolească,

dorința să şi-o ‘ndeplinească,

noră la soacră s-o trimită, din casa lui să o gonească.

– Te du, tu fată, şi-ți adună înțelepciune de la şerpi,

potrivnicul de ți-l cunoaşte, nu te-ncununa cu lauri sterpi!

Te du, tu fată , şi-ți adună, de la dulcile mimoze,

sfială, jenă şi decență şi scutură-te de psihoze;

te mai adună, te îmbună, nu fii nebună,

de vrei o casă, rang, partidă bună!

– De nu mă placi aşa cum sunt,

om zăpăcit, mărunt şi crud,

te las, tu singur n-ai decât

mereu averi s-aduni, oricât.

Să nu mă plângi!

… şi pleacă, bolborosind în gând.

 

„Cuminte să fiu, ordine s-ascult,

slabă să mă prefac, proastă că sunt,

masă caldă să-i pun,

corsetul să-l strâng, până mă descompun,

dar nu oricum, cu zâmbet să mă indispun.

În robie scăldată, sculeață pentru a lui deliciu,

mână de lucru să fiu,

purtătoare de copii …

pentru mine, toate-s măgării!

Dar pot, pot a femeii arma s-o scot,

cu ea simțăminte să dau în clocot.

Bărbatul nu ştie cu calm să-şi păzească

a lui rațiune şi-onoare şi tact,

când cu seductie ea vrea să-l zăpăcească.

De caută intrigă, o găsește-n femeie,

căci nimeni mai bine cu focul să joace nu ştie,

iar când deprimat ajunge,

pe suflet alcoolul îl unge;

în lacrimi se-neacă şi plânge

când a lui libertate se scurge,

dependent de-al ei nur care-l distruge …”

(Chiar enervant e cu atâtea rime-n „ge”,

nota s-o schimbăm, final s-alegem „ască”.

Cine ar putea să făgăduiască,

că un capăt, până la urmă, o să găsească?)

Fata din nou să vorbească? Hai, că deja cască!

„… şi un război ar fi în stare să pornească

de femeie să uite că a lăsat-o acasă.”

 

Femeia independentă poate să fie

dacă are ai ei bani, fiindcă are-o meserie;

bărbatul trebuie să ştie că nu iubirea-i umple viața,

ci scopurile pentru care se trezeşte dimineața –

aşa a grăit o împărăteasă, soție de Napoleon.

 

Rimă încrucişată sau împerecheată,

monorimă sau deloc,

nu mă judecă prea aspru, că a fost doar un joc.

Epigon de mă consideri, tot nu mă simt obligată

Să mă supăr, să vărs lacrimi

Şi să simt că mă de deprimi.

Amalia

1. Nah, asta s-a întâmplat dupa ce am citit „Îmblånzirea scorpiei”. Ideea era alta, a ieşit exact pe dos. Fata mea trebuia să se mărite, de aici titlul, pe care a trebuit să îl modific uşor.

2. Şi îmi vine să vorbesc numai în versuri.

 

Publicat în Pe cand traiam in Vise, Spatiul mental

Goana

Eu și sotul meu a trebuit să ne mutăm într-o localitate nouă și,  fiindcă apartamentul eratablou foarte mic, am fost nevoiți să ne ducem copilul la orfelinat. Timp de șase luni am fost atât de ocupați încât nu ne-am interesat nici măcar o dată de soarta fetiței noastre. Am alergat la job, am alergat să ne plătim facturile, să ne cumpărăm lucruri, apoi am alergat spre casă,  pentru odihna binemeritată, după atâta trudă. Cum ne-am așezat capul pe pernă,  ne-am cufundat într-un somn adânc,  fără vise. A doua zi, am luat-o de la capăt.

Deodată, ne-am dat seama că ceva ne lipsește. „Ce ne lipsește,  bărbate? Factura la gaz am plătit-o, și la curent, apa e plătită, gunoiul, telefonul …”. „Ce ne lipsește,  muiere? Frigiderul este plin, haine și pantofi din belșug, mașini, televizoare,  computere, telefoane … și noi tot alergăm!”. Și am stat așa și ne-am tot gândit … ce lipsește din viața noastră? Da’ nu era ceva ce ne doream și nu aveam. Era ceva ce aveam, dar pierdusem și nu știam ce. Am simțit deodată un gol imens în sufletele noastre. „Ce-am pierdut? Ce-am pierdut?”, și trupurile noastre s-au încovoiat de durerea golului din noi, iar mâinile ne smulgeau părul,  pielea, oasele, Citește în continuare „Goana”

Publicat în Personal, Sinapse

O zi de zi

Dimineața,  nici trilurile telefonului nuomg-mr-nice-guy-incense-logo mai sunt de-ajuns. Ochii lipiți și umflați gem de somn. Pipăie drumul înlăturând aerul din jurul său. Dă cu reproșurile zilnice,  sub formă de salut. Hei,  da’ faci sau nu faci?  Să vezi, da’ vezi să nu crezi.   Vii când invii sau te împrietenești cu dracu? Tacadam-tacadam, tacadam-tacadam… Huo, cap pervers, chiorâș,  cu saliva pe bărbie, regulat bolnav! Privirea înainte!  Pui,  pui drag, da mamă, săr’na, da,  și mâine,  săr’na.

Etiopia, Cambodgia, România. Monstrul pe roți are în mațe numai cârnați împuțiți. În case curge apă ruginită,  fiindcă nu e folosită. La ce bun? Mâine put din nou. Lasă, când plouă…  Monstrul rumegă și scoate câte-un strop, de-ți mută nasul și-ți ard pleoapele. Păi da, la ce bun? Mâine put din nou.

Au crescut flori pe caldarâm. Ce frumos!  Ce frumos!  Sunt albe. Aproape toate. Mai sunt și din alea maro la capăt,  dar apoi tot albe sunt. Și stau grămezi,  de frică să nu le vadă mătura. Ce proaste sunt!  Cine știe ce e aia matură? Uite,  mai sunt și curajoase care sunt răzlețe. Norocul lor,  fiindcă trec cerșetori și le ridică și le aprind cu o brichetă. Uite,  și a ei e gata. O stinge și o aruncă peste celelalte flori. Aprinde alta. O stinge și o aruncă peste celelalte flori. Aprinde alta… Nu mai vine o dată firul ăla,  că asta mă sufocă aici,  între flori!?

Biserica lângă Bancă. Noi, moderne și frumoase. Numai sticlă și metal. Mă întreb dacă bisericosii au săpat tunel spre bancă sau bancherii spre biserică. Stai,  nu e nevoie!  Au un tunel suspendat care le leagă. Ce rost să se ascundă? La noi în țară,  totul e pe față. Că și așa aştia sunt proști și nu pricep, iar dacă pricep,  nu înțeleg, iar dacă înțeleg,  nu știu ce să facă, iar dacă știu ce să facă,  nu au curaj. Dă-i dreacu!

Bun! Bun! Bun! Îhî! Îhî! Ok! Zău! Nu zău? Bun! Bun! Bun! Îhî! Îhî! Ok! Zău! Nu zău? Bun! Bun! Bun! Îhî! Îhî! Ok! Zău! Nu zău? 16:00. Plec!

16:05, 16:07, 16:10. OMG! Vreau să mă împușc și să nu mai mă nasc. Sau să mă nasc în civilizație și să fac alegeri de 10.  Ba nu! Vreau să devin fantomă (poltergeist) și să schimb absolut, absolut, absolut totul.

Publicat în Cartea!, Sinapse

Cum mă-nveți, Doamne, așa mă ai!

Continuarea scrisorii unui muribund,  pe nume Ipollit, din cartea lui Dostoievski – Idiotul, care se întreabă, în ultimele zile de viață, ce rost are să vrea să trăiască aceste zile și pe cine ar supăra dacă ar vrea să le pună capăt? Cine ar vrea să-l vadă torturat de chinurile bolii și ce misiune mai poate avea întru împlinirea planului divin. El și atâtea milioane de suflete…

„Religia!  Admit ca viața veșnică există și poate că întotdeauna am crezut în existenta ei.  Să zicem că flacăra conștiinței a fost aprinsă prin voința unei forțe superioare,  că mintea taaceastă conștiință,  rotindu-și privirea asupra lumii,  a spus: exist! și că pe urmă,  deodată aceeași forță i-a poruncit să se stingă,  pentru că așa trebuie,  în numele unor imperative de ordin superior – și chiar fără a explica pentru ce anume – fie, admit totul,  dar rămâne aceeași întrebare: ce nevoie mai era și de umilința mea?  Chiar așa, nu poți fi oare sfâșiat,  pur și simplu,  fără să ți se ceară să-l și binecuvântezi pe acela care te sfâșie? E cu putință oare ca acolo sus să se simtă cineva într-adevăr jignit pentru că nu vreau să mai aștept cincisprezece zile? Nu cred,  Citește în continuare „Cum mă-nveți, Doamne, așa mă ai!”