Publicat în Pe cand traiam in Vise

Să vezi ce-am pățit!

Înainte de a-mi așterne banalele gânduri, vreau să atrag atenția asupra unui anunț,  publicat pe tion.ro, ziarul online al județului Timiș.

<<„Asociația Dr. Victor Babes Timișoara face un apel de coeziune socială, pentru a ajuta activitatea Spitalului de Boli Infectiase V. Babes în lupta împotriva epidemiei cu COVID-19, prin donații în contul Covid 19, special deschis in acest scop. Banii vor fi folosiți pentru dotări de echipamente, materiale de igienă și protecție, programe de eficientizare a luptei împotriva acestui virus, într-o modalitate transparentă, unde cei interesați vor putea urmări toate intrările, cheltuielile și justificarea acestora”, transmite doctorul Virgil Musta, reprezentantul asociației.>>

Puteți dona aici:

Asociația Dr. Victor Babes Timișoara
Str Gh. Adam nr. 13,
CUI 18737642
Cont RO84RNCB0255113757760002
BCR

***********************************************************

Să vezi ce am pățit într-o zi! M- am pus să fac o ciorbă.  Am scos din congelator niște

pig themed food
Fotografie de Buenosia Carol pe Pexels.com

legume și le- am aruncat într-o oală.  Am luat o lingură de lemn și am amestecat compozitia, să văd dacă este suficient de bogată. În timp ce învârteam lingura în oală,  am găsit, pe lângă legumele tocate, și dovlecei întregi, cu coajă, cartofi în coajă, morcovi,  cu tot cu frunze, și alte legume netăiate,  pe care bineînțeles că nu am avut nicio intenție să le folosesc în felul acela. Mă întrebam cum or fi ajuns acolo și cine încerca să mă saboteze, sau unde eram eu când făceam ciorba.  Mi-a fost foarte rușine, dar am continuat să amestec și să privesc uimită în oală. Era și nisip, mult nisip, mai mult ca sigur de la legumele întregi, nespălate.

Ce puteam să mai fac? Am muncit atât de mult la prepararea ei și nu puteam să o Citește în continuare „Să vezi ce-am pățit!”

Publicat în Personal

De-ale primăverii în 5 zile

Alaltăieri am văzut prima muscă mare.

closeup photo of black and gray housefly on white surface
Fotografie de Thierry Fillieul pe Pexels.com

Sunt foarte enervante muștele astea!

De-a dreptul mi-e frică de ele.

Mi le închipui ca pe niște monștri în miniatură.

Dar monștrii rămân monștri, indiferent de dimensiunea lor.

Există și monștri nevăzuți. Mai răi decât cei văzuți.

Ieri am văzut primul fluture. Maro. Sau roșu cu negru?

Oricum, de la distanță părea cărămiziu.

Iubesc fluturii!

Au aripi colorate. Și-atât!

Pentru că restul li se trage tot de la aripile colorate.

Azi am văzut-o, pentru prima dată anul acesta, pe vecina mea, pe scaun, la soare.

Îmi este indiferentă vecina mea.

Pentru că și ei pare să-i fie indiferentă lumea asta.

Nu are ce mânca, ea fluiera. Îi cade acoperișul, ea cântă. E criză, ea râde. E coronavirus, „exagerează ăștia! Vor doar să se îmbogățească!”

Mâine voi planta niște bulbi de zambile. Trecute.

Așa se întâmplă dacă nu lași florile să-și urmeze normal ciclul vieții.

În februarie, zambile? Păi, cine s-a putut bucura de ele pe frig și ploaie.

Şi au mai şi crescut in 3 zile, cåt altele în 3 luni.

Cum au venit, aşa s-au şi dus. Pe nevăzute!

Primăvara, Zambila = Soare = Zâmbete = Admirație = Poezie!

Poimâine mă voi bucura de prima bătătură, căpătată o dată cu sosirea primăverii și a botinelor noi.

Atenție la pantofii cumpărați online de la Leonardo.

Piele faină, modele noi şi moderne, prețuri foarte bune,

Stângul cu vreo două numere mai mic decât dreptul, fără excepții;

Cost transport, cost retur, cost transport, cost retur…

Bătături!

Urăsc bătăturile, dar iubesc botinele noi!

 

Publicat în Sinapse, Spatiul mental

De ce am încetat să gândesc

Există o categorie de oameni – printre care mă număr și eu – care simt nevoia să-și satisfacă în permanență nevoile spirituale și  in valuriîși petrec timpul trecând prin sita gândirii o mulțime de teorii, despre ce există și ce nu există, dar ar putea exista; aici fiind cuprins tot ce poate specula mintea. Citesc, prelucrează, sortează, adaugă, elimină, apoi dezvelesc cearșaful și inaugurează, în conștiință, încă o taină „descoperită”, încă o problema grea „rezolvată”. Este un mod de viață deloc facil, cum poate cred unii, care consumă multă energie sufletească, și fără de care nu pot trăi. Însă…

Alții – printre care mă număr și eu – , dimpotrivă, pun baza mai mult pe nevoile materiale și mai puțin pe cele spirituale, prin angrenarea forțată  a traiului și mentalității proprii –  momentan sunt vinovată – și prin mentalitatea colectivă, regenta care subordonează voința, în cazul familiei mele, mai precis a tinerilor membri. Citește în continuare „De ce am încetat să gândesc”

Publicat în Povestea mea

Eva 1.3

Începutul aici

****
O palmă după ceafă a adus-o înapoi, peIMG-20191119-WA0000 pământ. Urechile i s-au desfundat şi abia atunci a auzit larma din jurul ei. Chelu îi răsufla în față.
– Ai auzit ce-am spus, ciudato? Te întrebam dacă ai o filozofie şi despre cum se țin picioarele crăcănate, în timp ce uriaşul meu se plimbă printre ele.
Eva şi-a rotit privirea pe stradă, în speranța că ar fi putut să îi vadă cineva şi să-i vină în ajutor, dar în afară de case înțepenite în timp, cu perdele încărcare  de praf, şi vegetație sălbatică nu era nimeni şi nimic. Doar Osânză şi Dulău, care plângeau fără sunet.   Citește în continuare „Eva 1.3”

Publicat în Povestea mea

Eva 1.2

Prima parte, aici. 

                                                                                  **

Clopoțelul a anunțat vacanța și i-a întrerupt şirul gândurilor. A ieşit prima din clasă,Eva1 de teamă să nu intre în conflict cu colegii ei, care aşteptau un motiv, cât de mic, să ridiculizeze pe cineva. Şi-a adus aminte de Luchian, un băiat cuminte și modest, care avea o deformație a labei piciorului și schiopăta foarte tare. Unii dintre colegii lui nu scăpau ocazia să-l umilească, mai ales cand îl vedeau în preajma vreunei fete. El își ascundea capul între umeri, își ferea privirea și aștepta să devină invizibil pentru ceilalți.
Băiatul era îndrăgostit de o fată din clasă, dar nu a dat niciodată vreun semn că ar vrea să mărturisească ceva şi nu trăgea nici cea mai mică speranță că fata ar avea vreun sentiment pentru el. Îşi stabilise o măsură, pe care o păstra față de ceilalți. Fata, Aida, era frumuşică, veselă, prietenoasă şi era simpatizată de toată lumea. Băieții din clasă îl obligau să o sărute și să îi facă declarații de iubire, după care strigau după el, pe holuri, tot felul de răutăți. Obrajii lui Luchian păreau încinși în foc, de rușine și de mânie, ceea ce nu făcea decât să provoace mai multe ironii. Într-o zi, cineva i-a strecurat Aidei o scrisoare în geantă, semnată cu numele lui. Scrisoarea cuprindea două pagini de detalii explicite despre sex, fantezii presupuse de-ale lui Luchian împreună cu Aida. Povestea s-a terminat rău. Aida a arătat scrisoarea directoarei, iar Luchian a fost scos în fața careului şcolii unde, întâi, a fost certat cu asprime de directoare, apoi Bețișor, proful de sport, i-a tras câteva joarde pe spinare, însoțite de uralele și râsetele celor din jur. Atunci a fost văzut ultima oară. A dispărut complet şi nimeni nu a mai ştiut nimic despre el. Unii spuneau că s-a mutat  în alt oraş, altii, că s-ar fi sinucis.
Stația de autobuz era destul de departe de liceu şi Eva avea timp să se gândească și la ce trebuia să facă vara aceasta până la examenele de corigență. A grăbit paşii pe străduța pustie străjuită de mici case și de câțiva boscheți, deşi nu avea nimic în program, dar era obişnuită să alerge mereu; alerga spre serviciu, spre şcoală, alerga şi spre casă. Se gândea că își va găsi ceva de lucru;  să aibă grijă de bătrâna de la doi sau de copilul vecinei, sau să calce, să spele, să facă curățenie la blocuri…
Un lătrat puternic i-a alungat gândurile. In spatele ei, apăruseră trei dintre colegii ei, grupul de nedespărțit, spaima şcolii. Erau însoțiți de un dulău negru, slab, cu bale atârnându-i până la asfalt. Îi ştia mai bine după porecle: Chelu’, Piticu’ şi Osânză. Doar Osânză îşi merita porecla după aspect – un băiat rotofei, veşnic roşu în obraji- la ceilalți, poreclele nu erau justificate.
Cel numit Piticu, o matahală de băiat, care, contrar dimensiunilor lui exagerate, țopăia sprinten pe asfalt, îi spunea lui Chelu:
– Băi Chelule, ce i-ai făcut pe puştii ăia! Plângeau şi strigau la mămica, cu mucii până-n gură, şi pe tine nu te impresionau deloc. I-ai tras roşcatului ăluia un cot în gură, de i-ai închis-o imediat.
– Ba i-am închis şi gura celuilalt. Dă-i, măi, în pula mea de mucoşi, că ăştia mici s-au făcut al naibii de obraznici. Nu vezi că nu au niciun pic de respect pentru ăi mai mari?! Din faşă sunt răsfățați, de nici părinții lor nu le mai dau de cap. Lasă că-i educ eu…
Osânză, care făcea parte din grup doar ca să aibă protecție si să scape astfel de tirania celorlalți doi, nu era întotdeauna de acord cu ei, dar nu avea curaj să protesteze prea mult. Îndrăzni totuşi, timid, să comenteze, mai mult în barbă şi cu bâlbâieli:
– Mmie mi-a fost mmilă de copii. I-ai bbătut pentru doi lei…

                                                                            ***

  Eva a mărit pasul şi aproape că a luat-o la fugă. Îl cunoştea pe Chelu drept un individ cu un comportament neprevăzut, care îi făcea să tremure pe toți cei cu care intra în contact, fiindcă era veşnic revoltat pe toți oamenii. Ar fi putut foarte bine să treacă pe lângă ea, fără să-i acorde vreo atenție, ca de atâtea ori, sau să sară brusc asupra ei şi să se poarte ca un psihopat, ceea ce şi era.

În timp ce Osânză şi Piticu continuau să vorbească, Chelu a scos o fluieratură puternică printre degete, şi a strigat către Eva:
– Stai pe loc, ciudato!
Dintr -un salt, Chelu a ajuns în dreptul ei, şi-a înfipt degetele în păr şi i-a tras cu putere capul spre spate, apoi i-a mârâit în ureche:
– Unde te grăbeşti aşa? Vrei sa scapi de noi? Ți-am mirosit frica, aidoma unui câine. Uite, şi Dulău te-a mirosit! Aşa-i, Dulău? aproape că lătra către câinele care stătea în gardă, pregătit pentru vreo comandă.
Eva avea o tactică pe care o aplica uneori când avea de-a face cu oameni furioși şi imprevizibili. Obişnuia să nu arate că îi este frică şi se prefăcea înțelegătoare şi chiar prietenoasă. La fel proceda şi cu câinii de pe stradă. Respira adânc de câteva ori, ca să -şi potolească tremurul, îşi spunea sieşi că nu îi este frică şi scotea, cât se putea de blând, un „cuțu-cuțu” sau „ce faci, drăguțule?”, dar fără să se apropie, ba chiar pregătită să arunce o piatră, la nevoie. La fel a procedat şi acum.
– De ce să-mi fie frică? Doar ne cunoaştem de atâta vreme! Ce mai faci, Chelule? E câinele tău? Pare foarte puternic.
– Este puternic ca un tun. Mănâncă numai carne de om. Eu vânez şi el se înfruptă.
Într-o altă lume, exact în felul acesta l-ar fi văzut Eva pe Chelu. Un vânător de oameni, pentru propria lui distracție. Şi-a calculat rapid mişcările pe care ar fi putut să le facă, să se salveze de teroriștii puberi din fața ei, dar şi -a dat seama că de dulău nu avea cum să fugă, chiar dacă ar fi reuşit să scape de băieți. Dulăul ar fi fugit după ea şi ar fi sfâşiat-o. Un „cuțu-cuțu” nu ar mai fi ajutat-o.
În timp ce vorbeau, Piticu se învârtea în jurul ei şi trăgea ba de elasticul sutienului, ba de tricou încercând să privească în adâncimea decolteului. Poate că tactica Evei ar fi dat rezultate, dar gesturile Piticului atentau la pudoarea ei şi nu îşi mai putea ascunde stresul care o stăpânea.
– Mă laşi, te rog, în pace?! Nu mă simt confortabil, i-a spus Piticului, şi s-a dat un pas în spate, singurul gest de apărare pe care îl putea face. Dacă vrei să cucereşti o fată, nu o faci să te placă atentând la pudoarea ei. Un spirit tare si o inimă măreață este tot ce ai nevoie. Simplu, nu?

Ce i-o fi venit să spună bazaconiile astea, nici ea nu ştia. Nu gândea niciodată în termeni atât de rigizi, dar acum, s-a gândit că era posibil să le distragă atenția celor trei de la gândurile abuzive pe care le aveau şi să le devieze spre discuții pur teoretice.

– Şi crezi că -mi stric spiritul sau inima cu tine, ciudato?! Auzi ce filozoafă este asta! se indignează Piticu, aruncând o privire hămesită de scandal catre Chelu.
Chelu s-a prefăcut că o mângâie pe cap, dar şi-a încleştat, din nou, degetele în părul ei şi a tras-o după el, câțiva paşi, într-un loc mai ferit, apoi i-a împins capul în față cu putere, obligând-o să îngenuncheze. Chelu şi Piticu au continuat să o batjocorească, dar Eva era cuprinsă de panică şi nu părea să-i mai audă. Îi vedea agitându-se în jurul ei; cei doi aveau fețele schimonosite de furie, cu gurile larg deschise, parcă într -un joc al vocalizelor. La doi paşi distanță, Osânză ținea câinele de lesă, implicați şi ei în jocul celorlalți. Chelu părea că spune ceva de genul „Aaaa, Eeee, Iiii”, Osânză, „Oooo, Uuuu”, Piticu, „Ăăă, Îîî”, iar Dulău, „Auuu, Auuu”. Asta a înteles Eva din ce se întâmpla în jurul ei, fiindcă, practic, ea nu mai era acolo. Coborâse deja în locul ei secret. Undeva în pământ, adânc… tot mai adânc… spre alte lumi.

Amalia 10.11.2019 – Fragment – Capitolul I  „EVA – The End Is Near”

Desen – Oana

Publicat în Povestea mea

La 16 ani (Karamela 3)

Indragosteala de iluzii (Karamela 1) + Dragoste la prima vedere (Karamela 2)

Odată ajunși la destinație, necunoscutul s-a făcut nevăzut. L-am2018-10-20 01.40.01 căutat toata seara, fiindcă ardeam de nerăbdare să-l cunosc. Eram sigură că mă asteaptă undeva, unde puteam să fim singuri şi puteam să-i sărut ochii care m-au privit cu atâta tandrețe şi buzele fierbinți care-mi strigau patimile. Cu toate eforturile mele, el era de negăsit, prin urmare mi-am abandonat căutările si m-am întors printre prietenii mei.  Citește în continuare „La 16 ani (Karamela 3)”