Azi noapte am fost fugărită de un monstru. Fiziologic, nu am
simțit teama, nu tremuram, nu îmi simțeam bătăile inimii, dar ştiam că este obligatoriu să fiu speriată de o dihanie mare şi urâtă, aşa că am simțit frica asta în mintea mea. Am alergat pe un teren accidentat, ușoară ca fulgul, fără transpirații sau respirație sacadată, am zburdat peste noroaie, bolovani şi gunoaie, m-am cățărat pe garduri şi am explorat curțile oamenilor, care nu erau tocmai poteci bătătorite. Nu am putut să nu mă întreb, chiar și în vis, de ce nu îșiîngrijesc oamenii curțile? Mi-a placut aventura mea, și m-am simțit ca un personaj dintr-un film cu spioni. Monstrul nu l-am mai văzut, dar ştiam că este în spatele meu. Am găsit un adăpost în care m-am ghemuit şi am rămas acolo până când m-am simțit în siguranță.
Nicio pasiune nu fură minții toate puterile așa de bine cum o face frica. – Edmunde Burke
A trecut prea mult timp de când am avut visul ăsta și nu-mi amintesc continuarea. Citește în continuare „Un monstru numit frică”
Sinapse 