Dansatoarea la bară

Era o femeie în căutarea unui hobby, dar nu un hobby oarecare, ci unul ales fără să

Fotografie de Vinícius Estevão pe Pexels.com

stea prea mult pe gânduri, ceva nou și  provocator. Nu mai era tânără, iar vigoarea de care se mai bucura o folosea doar muncind. I-a zis soțului într-o zi: „Hai să facem ceva nebunesc!” Soțul a privit-o plictisit și i-a răspuns: „Nebunesc? Hai să ne luăm concediu o săptămână!” „Ai înnebunit? Cine ne lasă pe noi o săptămână în concediu?”

A încercat fel de fel, de exemplu, săritura cu coarda, dar mai departe de 1, 1-2, 1-2-3, pe betonul din fața casei, nu a ajuns. S-a încumetat și la mersul pe sfoară, dar copiii din parc s-au supărat pe ea, fiindcă traversarea ei dura prea mult și ținea locul ocupat. În  fine, ultima încercare a fost la curse de raliu, dar instructorul nu a mai primit-o și a doua oară. Furase mașinuța de cart de la un copil, pe care l-a păcălit să urce  în a ei, prea mare pentru o mignonă ca ea.

Dar ea nu se dădea niciodata bătută, fara să epuizeze toate variantele posibile. Își aruncase o provocare, și nu era ca și cum s- ar fi dezamăgit vreodată. Trebuia să caute în continuare.

Într-o dimineață, ca în toate celelalte dimineți, era în stația de autobuz, împreună cu vreo două sute de oameni, și aștepta Expresul 1. Au urcat în expres vreo o sută, de abia a mai reușit șoferul să închidă ușile. Singura bară de susținere, pentru douăzeci de inși, era cea de lângă ușă. Bara s-a umplut de zeci de brațe mișcătoare, care semănau cu niște indicatoare de direcție în bătaia vântului. Albe, albastre, roșii, negre, îndreptate spre nord, 15° nord-est, 20° nord-est, 25° nord- est (…) est, 15° sud-est, 20° sud- est (…), sud (…), vest (…). Vă rog să-mi permiteți o paranteză: Nu știu cum e la voi, dar la noi, în Timișoara, conducătorii de astfel de autobuze sunt niște brute: merg cu viteză mare, frânează brusc, smucesc autobuzul și, cu puțin timp în urmă se și certau sau înjurau pasagerii. Am închis paranteza. Unele brațe scârțâiau prin frecarea cu metalul barei, altele alunecau, scoțând sunete înfundate, iar posesorii lor își hârcâiau mucozitățile din gât, în timp ce expresul scotea răpăieli înfundate. Jazz, ce mai!  Doar una dintre posesoarele acestor brațe-indicatoare era mai fermă pe poziție. Era femeia mignonă, femeia în căutarea unui hobby. Acum era momentul ei!

Dar să începem cu începutul! Încă din stație, execută, cu grație, doi pași de căprioară până pe treptele autobuzului, sărind peste băltoace. În ușă, mulțimea de oameni s-a lipit de ea, ca de un magnet, dar ea s-a răsucit pe loc, printr-o simplă piruetă, pentru puțină intimitate. Un braț i se ridică în aer și pluti până la bara de susținere, executând o mișcare a morii, foarte atrăgătoare. Câteva perechi de ochi s-au ațintit asupra ei. Celălalt  braț s-a curbat la mijloc, pentru a atinge, gratios, cu dosul palmei, fruntea. Muzica de fundal îi acompania mișcările, pe ritmul potrivit. Sacadat, înecat, frânat, un pas înapoi, o unduire de spate, un braț lateral, și mai multe perechi de ochi care o privesc. Locul ei la bară era asigurat și nu avea de gând să-l cedeze curând, fiindcă mai avea în posesie câteva mișcări, numa’ bune pentru un public atât de numeros. Frână! Moment potrivit pentru o balansare a brațelor și flexarea genunchilor. Bruscare înapoi! Revenire a greutății totale, pe talpă, de la călcâi spre vârf. „Un hobby foarte sănătos” constată dansatoarea la bară. „Un bun exercițiu de cardio și de dezvoltare a musculaturii.”

Azi dimineața, stupoare! La ora cea mai de vârf, expresul era aproape gol. Lipseau liceenii și mulți dintre oamenii muncii. Scaunele goale respirau în tihnă, așa că mignona – calificativul de dansatoare la bara nu i se mai potrivea –  s-a așezat, fără să atingă vreo bară, de data asta. Chiar și-a scos și șervețelele antibacteriene, pentru orice eventualitate. Mască nu avea, fiindcă în orașul ei nu prea a ajuns cultul ăsta. Probabil oamenii sunt conștienți de faptul că sunt „apă de ploaie” atunci când circuli cu autobuzul sau cu tramvaiul, fiindcă barele, mamă! barele… sunt focare de răspândire a virușilor și a bacteriilor. Noul virus circulă cu mijloacele de transport în comun, iar liceeanul despre care s-a auzit la știri, și care nici nu prezenta simptome, poate că nu este singurul caz. De aceea liniștea din autobuz…

Mignona cade pe gânduri. „Câhî! Câhî!”, face deodată. „Ups, ia să-mi scot eu servețelul și să tușesc cu gura acoperită, că prea se uită urât oamenii ăștia la mine!” „Câhî! Câhî! … parcă am puțină febră musculară la piciorul drept… Oare de ce, fiindcă nu am făcut nimic diferit zilele astea? Oare febra musculară este vreun simptom al noului virus? Oricum ar fi, viața merge pe repede înainte și de hobby-uri provocatoare nu mai am eu timp. Mai bine rămân o vreme la cele pasive, care implică un fotoliu, o carte sau un film.”