Publicat în Povestea mea

La uliță…

Pe ulița satului s-au adunat pe la porți o mulțime de moși și babe cu chef de vorbă. casa_vrajitoareiAcuma, nu știu dacă toți erau moși și babe, dar de munciți ce erau, bieții oameni, așa păreau. Eu, un țânc de câțiva anișori, nu eram capabilă să observ diferențele de vârstă, iar basmalele care acopereau chipurile femeilor erau parcă intenționat concepute să le ascundă orice urmă de feminitate. Nici bărbații nu erau mai breji. Dacă aveau vreo stea în frunte, cum auzisem eu de la bunica, nu li se vedea din cauza pielii pârlite de  soarele care se repezea asupra lor zi de zi, fără odihnă.

Bunica mea îl certă pe bunicu, mai în glumă, mai în serios:

– Măi, Petre, dar te mai speli și tu pe fața aia vreodată? Tot cătrănit te văd, că mai un pic și nu te mai recunosc.

Bunicul îi aruncă uitătura aia care se voia pe jumătate amenințătoare, iar pe jumătate împăciuitoare și-i spuse:

– Bine, măi Smarando, acum mă vezi cătrănit? Dar când mă luptam pe câmp, corp la corp, cu pământul negru de sub picioare, ca să fac găoaze pentru varza ta, atunci am fost mândru?

– Măi Petre, ai facut găoaze și pentru tine, nu numai pentru mine.

Eu, care eram în impas, și nu știam dacă am voie să râd, simțeam că îmi lipsea doar un mic imbold ca să dau drumul hohotelor ce mi se înecau în gât:

– Bunico, dar ce e aia găoază?

Bunicul i-o lua înainte, încă sub influența gâlcevei, și-mi trânti una după cap, de mai să mă rostogolesc în țărână.

– Unde ai auzit tu cuvântul ăsta, pițigoiule? Noi am zis brazdă.

Și n-am mai râs, dar acum mă înecau lacrimile. Dar bunicul nu m-a lăsat să fiu supărată și m-a ridicat iute pe umerii săi și a început să necheze și să țopăie pe uliță, iar eu rădeam de mă prăpădeam.

Veselia noastră a adunat pe lângă noi câțiva vecini, fericiți să iasă din plictiseala bătăturii lor. O babă, vecina din fundul curții, căreia bunica îi zicea în secret meștereasa, fiindcă o bănuia că face farmece, zise cu glas prefăcut discret, aproape de urechea bunicii mele:

– Smarando, ai auzit ce s-o-ntâmplat la mortu’ Stan, a lu’ Lina?

Dar meștera nu a mai așteptat să-i răspundă bunica și a continuat să vorbească, fără taină de data aceasta:

– Astă noapte, la priveghi, Lina a lu Stan o bocit cât or ținut-o bojocii, de le-o întrecut pe toate celelalte bocitoare la un loc. Frântă de durere și de oboseală, sărăcuța, s-o întins cât o fost de lungă pe sicriul lui Stan și-o început să murmure ceva, numai pentru ea și pentru bărba’-su. Apoi, s-o încovoiat brusc de spinare, ca o mâță spăriată, și-o scos un zbieret de s-or cutremurat păreții și geamurile casei. Și asta nu fu tăt! Flăcările lămpilor și ale lumânărilor or început să pâlpâie, să se-ntindă și apoi să se-ncolăcească, după care s-or stins toate-odată. Tăți oamenii, care s-or aflat la priveghi, or fugit împleticindu-se de s-or făcut grămadă pe jos, să se omoare, nu alta. În casă era mare hărmălaie. Oamenii jură că păreții erau plini de păianjeni negri, care căutau să se ascundă prin crăpăturile zidurilor. Păreții trosneau, iar geamurile scârțâiau de te apuca și mai tare groaza.

Meștera a facut o scurtă pauză, cât să tragă adânc aer în piept și să studieze pe furiș reacțiile ascultătorilor ei. Oamenii nu păreau tare surprinși de ce auzeau, unii chiar dădeau din cap aprobator, ca și cum ar fi fost obișnuiți cu astfel de întâmplări. Nu era deloc reacția așteptată de ea. Meștera era o persoană teatrală, îi plăcea să fie în centrul atenției și, în timp ce povestea, gesticula mereu și își schimonosea fața într-un amalgam de emoții de neînțeles pentru privitori. A continuat,  mai aprinsă și cu mai mult suspans.

– Nimeni nu și-o făcut curaj să se întoarcă în casă să vadă ce e cu Lina. Bărbații se îmbiau unii pe alții, dar toți dădeau câțiva pași înapoi, aruncau câte-un scuipat spre casa și-și făceau cruce rostind: „Piei, Satană!”. Își făcu curaj fie-mea, că știți că asta-i dată dracu’…

Bunicul a mormăit în barbă, mai mult pentru sine, dar tot l-am auzit. Eu și ceilalți.

– Ba e a lu’ dracu!

– …. și trânti ușa cu piciorul, continuă meștera –  după ce-i aruncă bunicului o uitătură încruntată – hotărâtă să  îi vină în ajutor Linei. Dar nici nu intră bine în casă, că o văzui ieșind aproape rostogolindu-se ‘napoi. Era galbănă la față, de parcă văzuse o petrecere cu stafii.

– Poate asta a și văzut, continuă bunicul să o șicaneze. Ce-o căutat acolo?

De data asta, meștera s-a făcut că nu-l aude și a continuat să vorbească la fel de afectată:

– Abia reuși să murmure: „Am văzut-o pe Lina. Era în pielea goală asupra mortului. Il ungea cu ceva negru pe corp, iar Lina… Lina avea coadă, mamă!” și nu mai putu să vorbească  din cauza plânsului. S-o scuturat fie-mea de plâns, pân-o leșinat și o căzut la pământ.

Oamenii s-au aprins cu toții. Unii erau de acord că era ceva necurat cu Lina,  alții îi contraziceau și îi acuzau că li se trage de la nebunele sau au luat-o razna de la căldură, dar unii susțineau vehement că la ei în sat e plin de vrăjitoare. Noi, copiii, ne-am ascuns pe sub bănci, ca să auzim poveștile lor fără să fim observați. Dacă ne prindeau că îi ascultăm, ne ardeau spinările cu joardele, pe care nu le lăsau niciodată din mâini. Joardele aveau rolul de a alunga muștele și țânțarii de pe picioarele lor, dar și pe noi, gură-cască.

Meștera a plusat când a văzut că și-a atins scopul. Basmaua i-a alunecat pe spate și a lăsat să i se vadă parul slinos și cărunt pe alocuri. Și-a așezat palma pe creștetul capului , a tras de ea spre frunte și a legat-o strâns sub bărbie, apoi și-a băgat mâinile în buzunarele șorțului și a continuat:

– Am dus-o acasă pe fie-mea, i-am pus pe frunte comprese cu apa și oțet și am așteptat să își revină, apoi am descusut-o, că ardeam de nerăbdare să aflu tot. Mi-o zis că, așa cum stătea Lina aplecată deasupra lui Stan, a văzut ceva care se mișca la spatele ei și și-a dat seama că era o coadă, cât o palmă de lungă. Am încercat să o liniștesc și i-am spus că nu există așa ceva, că i s-o fi părut, dar eu știu… Știu că  în sat la noi, sâmbata, la miezul nopții, se adună vrăjitoarele în mijlocul pădurii. Fac foc și se pun pe vrăji. O fi și Lina vreuna dintre ele…

Bunicul s-a prefacut că-și desfundă urechile cu podul palmei, de parcă urechile lui erau defecte și, într-un moment de respiro al celorlalți, a intervenit:

– Mă, ești sigură că n-o stropit Lina în casa cu spray pentru păianjeni și au fost oamenii sub efectul toxinelor? Sau or fi fumat niște cânepă de la Groza din holdă…

Noi, copiii, am început să tremurăm de frică, dar nimeni nu ne acorda atenție. Ne-am înghesuit unul într-altul sub băncuțele înguste, cu scopul să ne încălzim. Am crezut că ne era frig, dar eu tremuram tot mai tare, până când am izbucnit în plâns. Abia atunci ne-au văzut oamenii mari și au sărit să ne scoată de acolo, cu țipete și blesteme.

Meștera s-a aplecat sub bancă și a încercat să tragă de mine afară, când fusta ei s-a împleticit între genunchi și i-a alunecat spre șolduri, dezgolindu-i spatele. Dacă până atunci doar tremuram și plângeam, de atunci încolo respirația mi s-a tăiat, aerul nu mai pătrundea în plămâni și am început să mă zbat, aruncându-mi mâinile și picioarele în toate direcțiile. Deasupra  fustei căzute, o coadă cărnoasă tremura la lumină, sfidându-i pe toți cei care o priveau încremeniți.

Amalia, septembrie 2019

Desen facut de Oana (14 ani)

 

30 de gânduri despre „La uliță…

    1. 🙂 🙂 este un amestec intre amintire si poveste.
      Intai, bunicii mei erau extrem de blanzi si iubitori si nu ar fi vorbit niciodata in felul asta si, mai ales, nu m-ar fi atins nici cu o pana. Apoi, imi aduc aminte de o seara speciala, la ulita, in care vecinele noastre vorbeau de alte femei din sat si spuneau ca fac vraji si aveau codite indracite. Una dintre ele mi-a descantat atunci cand m-a luat durerea de cap de la povestile lor.
      Un varcolac, Issabela? Asta nu o mai cred! :)))

      Apreciat de 1 persoană

      1. :)) eram la virsta tuturor povestilor, cu aceeasi imaginatie de acum, si incepusem sa port ochelari de distanta. Am iesit intr-o noapte in curte singura, dupa miezul noptii, de obicei stateam cu verisorii, dar atunci dormeau, si m-am aventurat in gradina, era luna plina, misca ceva ca o umbra ciudata de departe si, cum nu vedeam bine, m-am speriat cumplit si mi-am zis ca e sigur un vircolac, fara sa am habar cum ar arata sau ce ar face… Asa mi-a ramas in minte.
        Am spus a doua zi si am studiat locul cu pricina o gramada… nimic :)))

        Apreciat de 1 persoană

    1. Ma bucur ca am ajuns la acea etapa a stiintei in care orice sau aproape orice are o explicatie. In copilarie, cand auzeam astfel de povesti, ma oripilau, fiindca le credeam adevarate, apoi le-am luat drept inventii. Adevar era, se pare, dar si exagerare… La fel si cu vampirii si cu varcolacii s.a.

      Apreciat de 3 persoane

      1. 🙂 eu am auzit doar despre femei cu coadă. Bată- le norocul, ca multe legende au mai iscat! Măcar la norvegieni erau frumoase, pe când la noi, toate erau cotoroanțe.

        Apreciat de 1 persoană

  1. Excelent scris, Amalia! Foarte bine ţinut în frâu punctul culminant.
    Şi-n satul bunicilor mei era o femeie despre care se spunea că e strigoi. Am trăit şi eu destule momente de frică dusă la extrem din cauza acestor poveşti. Păreau de neratat deci le ascultam fără să respir. Abia apoi începea chinul meu când realizam că abia mai mişc de frică.

    Apreciat de 2 persoane

    1. Grig, abia acum am văzut comentariul tău. Îmi pare rău că mi-a scăpat.
      Mulțumesc mult pentru aprecieri. Sincer, nu știu dacă fumau iarbă, dar știu că se cultiva cânepa, la liber, și mă gândesc că știau și cum să o folosească. Trebuie să fi știut… 🙂

      Apreciază

    1. 🙂 D-nul Goe, multumesc pentru randurile dvs.
      La ce s-a mai intamplat cu Stan, nu m-am gandit inca. M-am axat pe sentimentele si emotiile povestitorului. Posibil sa mai transform cateva amintiri de la tara in povesti de acest gen si, poate, Stan, Lina sau Mestera vor mai crea niste emotii povestitorului.

      Apreciat de 1 persoană

  2. Frumoasa povestea-legenda !
    Aceasta poate veni în sprijinul teoriei evolutiei speciilor, întarind convingerile oamenilor de stiinta ‘atei’, faptul ca veriga lipsa din lantul trofic al evolutiei speciilor, este …femeia cu codita ! 🙂 )))
    Dar ce credem astăzi ? Ca toate teoriile științifice, teoria evoluției este o teorie provizorie, incompletă și probabil să se schimbe.
    Nu se poate spune că este adevărat sau fals, dar are elemente robuste, dovedite și verificate, ar fi transformarea populațiilor și a speciilor în timp.
    Acum cunoaștem principalele mecanisme genetice care o guvernează.
    Selecția naturală, importantă și dovedită în unele cazuri, nu explică toată evoluția.
    Știm de alte mecanisme. Dar astăzi nu există nici o altă teorie științifică rațională și credibilă care rivalizează cu puterea explicației teoriei evoluției.

    O toamna binecuvântata, cu roduri îmbelsugate, în toate aspectele si dimensiunile perceptiei existentei relative, trecatoare, schimbatoare, evolutive, draga Amalia !

    Apreciază

    1. Îmi pare rău că nu am mai reuşit să-ți răspund, Iosif! Voiam să-ți spun doar o glumiță, că-i mai bună decât toate filozofiile :). O las în engleză, fiindcă are mai mult sens:
      One day the zookeeper noticed that the orangutan was reading two books – the Bible and Darwin’s The Origin of Species. In surprise he asked the ape, „Why are you reading both those books”?
      „Well,” said the orangutang, „I just wanted to know if I was my brother’s keeper or my keeper’s brother.”
      O toamnă minunată şi ție! Mulțumesc pentru urări!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s