Publicat în Povestea mea

Amintirile unei cărămizi

Două cărămizi din chirpici se încălzeaumicul-constructor la soare pe vârful unui deal, la o margine de grajd. Căldura razelor le-au adus într-o stare de toropeală de nu mai puteau să-și țină ochii deschiși. Ar fi adormit pe loc, dacă din grajd nu venea mirosul ăla întepător și înecăcios care le repugna. Și mai erau și zburătoarele alea enorme care bâzâiau necontenit și se tot așezau pe fețele lor.

Au reușit, într-un final, să se liniștească și pleoapele li s-au închis molatec, până când un gând a străfulgerat-o brusc pe cărămida cea bătrână și cu formă ciudată, și dulcele somn i s-a risipit cât ai zice „Bau!”

– Auzi, surato, mi-am adus aminte de o întâmplare petrecută demult. Ehei, parcă a avut loc într-o altă viață… Mâine, poimâine ne macină de tot soarele și ploaia, și eu nu am apucat să povestesc lumii câte am văzut și am trăit.

– Tocmai cand adormisem, surato?! Acum trebuie să suport iar mirosul ăsta de bălegar și tăunii. Sper să merite.

– Poate te mai îmbunează și pe tine o poveste, că tare morocănoasă ești în ultima vreme. Parcă singurul lucru de care mai ești în stare este să-ți aștepți moartea.

Și cărămida cea bătrână  își fixă ochii pe cer, rătăcind printre amintiri, în încercarea de a aduce la suprafață chipurile oamenilor și aspectul locurilor din povestea pe care urma să o spună. Își drese vocea și începu molcom, înainte ca surata ei să  adoarmă la loc:

A fost odată un băiețel care locuia cu mama sa într-o căsuță tare sărăcăcioasă, pe vârful unui deal. Căsuța era construită în întregime din scânduri de lemn, ușor depărtate unele de altele, încât din casă  zăreai câmpul. Acoperișul din paie era rărit din cauza ploilor, care îl tot spălaseră până cand și-au făcut loc în jos, pe scânduri, dându-le un aspect negru, mucegăit. Într-un colț era săpată o groapă în care mama făcea foc pentru gătit sau în  zilele friguroase. Groapa avea marginile acoperite cu un rând de cărămidă din lut, care aveau rolul să țină flăcările sub control și pe care erau așezate străchinile în care se gătea. În condițiile acestea locuiau băiețelul și mama sa, de când bărbatul casei murise la muncă, pe câmp, sub copitele boilor înhămați la căruță. 

Băiețelul își petrecea toată ziua afară, în jurul căsuței lor, jucându-se cu tot ce îi putea oferi natura. Natura era darnică și îi asigura din belșug crenguțe de pomi din care construia mici căsuțe pentru melci, broaște sau șopârle; mușchi groși, pentru acoperișurile care-i fereau pe prietenii necuvântători de ploi; pietre, pentru drumuri și pentru poduri, așezate peste șănțulețele săpate, umplute cu apă, din jurul căsuțelor; paie, pentru omuleți și pentru coșulețele lor, în care adunau materialele pentru construcții. Băiețelul nu se plictisea niciodată și era fericit în lumea pe care și-o construise și pe care o organizase ca un adevărat specialist constructor sau chiar ca un veritabil demiurg. 

Într-o zi, omuleții din paie s-au adunat în mijlocul satului lor, acolo unde se strângeau de fiecare data pentru a-și împarți munca. Unul dintre ei s-a urcat cu picioarele pe fântâna pe care o construiseră în jurul unui izvor și a cerut colegilor lui să facă liniște, ca să audă ce dorește să le transmită:

– Fraților, ploile abundente din ultima vreme ne-au stricat locuințele și din cauza asta munca noastră în construcții a încetinit. Pierdem prea mult timp cu reparatul caselor noastre. Propun să înlocuim lemnul folosit până acum la construirea caselor, cu pietre.

– Cu pietre? sare un coleg din apropierea celui care luase cuvântul? Dar cum o să cărăm noi pietrele alea? Sunt foarte grele și coșurile noastre din paie nu suportă atâta greutate.

– Și unde o să găsim noi atât de multe pietre pentru toate construcțiile? întreabă altul. Va trebui să ne depărtăm mult, până la râul din vale și să le cărăm de acolo. Cum facem asta?

– Facem rând de oameni și le dăm din mână în  mână, spune primul vorbitor.

Ideea li s-a părut minunată și au pornit entuziasmați, făcând un șir de omuleți, până când au ajuns la râulețul din vale de unde au început să adune pietrele necesare și să le transporte din brațe în brațe, așa cum și-au propus, până în satul lor. Entuziasmul nu a ținut mult, căratul pietrelor nu era deloc treabă ușoară, iar acum erau prea obosiți ca să  mai construiască ceva. Au amânat construcția pentru a doua zi. Dar toată strădania lor părea a fi în zadar. Pietrele nu erau suficiente nici pentru o locuință, iar efortul pentru procurarea lor era foarte mare. 

Băiețelul, care conducea oricum toată operațiunea, s-a gândit intens, cu mintea lui de specialist constructor, la o soluție eficientă. A sărit brusc de pe iarba pe care stătea întins și a strigat, plin de entuziasm:

– Am găsit!

Iar omuleții din paie au început să aplaude și să chiuie de fericire, deși nu știau ce gândise demiurgul lor, dar erau încrezători în puterile lui.

Băiețelul s-a dus țintă în casă, la groapa în care ardea focul și se gătea mâncarea, și a extras cu repeziciune două căramizi înainte ca mama lui să observe. O cărămidă a spart-o și a cioplit bucăți din ea, până când a format patru roți trainice pe care le-a atașat la cealaltă cărămidă care, întâmplător, eram eu. Resturile rămase le-a lipit cu lut de jur împrejurul meu și a ridicat astfel un suport pentru pietrele pe care urma să le car. A înfipt un cui în corpul meu de care a legat o sfoară. Eram o mașină mândră și mai utilă decât fusesem până atunci, sau cel puțin așa credeam eu. Pe spinarea mea se urcaseră câți omuleți din paie încăpuseră, iar băiețelul a prins capătul sforii și a pornit fluierând, mulțumit de invenția lui, spre râul plin cu pietre. 

Omuleții munceau de zor, dar nu conteneau să-și facă planuri. 

–  Și-o să ridicăm și o școală, și un spital. Poate facem o gară…

– Și un han pentru musafiri, și o cârciumă, ca să ne răcorim…

In vacarmul care se iscase între ei, abia se auzi vocea care striga cu disperare:

– FOC! FOC!

Au aruncat repede pietrele de pe spinarea mea și am alergat cu toții cât de tare ne-au ținut picioarele și roțile, până în vârful dealului. Nu înțelegeam noi prea bine ce se întâmplă, și în mod special eu nu știam de ce focul era ceva rău. Când băiețelul ne luase, pe mine și pe surata mea, flăcările au fost întețite de curentul de aer care intra în casă și se întinseseră dincolo de groapă, până la scândurile din lemn, putrezite de vreme. 

Băiețelul striga printre lacrimi la mama lui și spera să apară de undeva, din pădure, unde se dusese probabil să adune lemne. Mama lui nu se arătă de nicăieri și, în clipa aceea, minunata lui lume se fărâmă complet. Rămăsesem pe câmpul plin de scrum doar noi doi: o biată cărămidă din chirpici și un băiețel, trist și foarte speriat, dar cu mintea plină de idei, mai determinat și cu un scop bine conturat în viață.

De pe un vârf de deal, cobora un băiețel care trăgea după el un capăt de sfoară. La capătul sforii, atârna o mașinuță greoaie. Plecau împreună spre o nouă aventură. 

După ani mulți, o mașină urca dealul. Se opri în fața unei clădiri impunătoare, construită în întregime din cărămizi roșii, trainice. Un bărbat coborî din mașină și se îndreptă direct spre cabinetul lui de lucru. Avea de proiectat o mulțime de clădiri pentru orașul care se întindea în vale: o școală, un spital, o gară, un han și, poate, o cârciumă. 

* Exercițiu de imaginație: cum poate fi utilizată o cărămidă

* Desenul este creat în  Sketchbook de fiica mea, Oana.

Reclame

4 gânduri despre „Amintirile unei cărămizi

  1. Am citit cu mare placere povestea caramizii si, nu stiu de ce, dar m-a dus cu gandul la razboi, la una dintre cartile citite anul asta – Ultimii martori, parca am revazut scene din carte. Sa stii ca mi-ar placea sa scriu la rubrica ta Bloguri – imi poti trimite ghidul de interviu daca vrei 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    1. Multumesc mult, Florina! Sunt incantata!

      Este surprinzator sa aflu ca o poveste simpla, despre pasiune si perseverenta, te poate duce cu gandul la o carte de istorie, si mai mult, de razboi. Am cautat-o pe goodreads. Este musai sa o citesc.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s