Publicat în Cartea!

Metafizica tuburilor

„La început nu era nimic. Iar nimicul nu era nici gol, nici pus­tiit şi nu avea nevoie de metafizica-tuburilornimic în afară de sine însuşi. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Pentru nimic în lume nu ar fi creat ceva. Nimicul nu doar că-i era prielnic: mai mult, îl copleşea.

Dumnezeu avea ochii veşnic des­chişi şi ficşi. Dacă ar fi fost închişi, nu s-ar fi schimbat nimic. Nu era ni­mic de văzut, iar Dumnezeu nu privea la nimic. Era plin şi dens ca un ou tare, cu care se mai asemăna prin nemişcare şi rotunjime.

Dumnezeu era satisfacţia desăvîrşită. Nu voia nimic, nu aştepta nimic, nu percepea nimic, nu refuza nimic şi nimic nu-l interesa. Viaţa era depli­nătate pînă acolo încît nu mai era viaţă. Dumnezeu nu trăia, ci exista.

Pentru el, propria-i existenţă nu avusese vreun început perceptibil. Primele fraze ale unora dintre marile cărţi sînt atît de discrete încît le uiţi pe dată şi ai impresia că eştiprins în lectură de la începutul vremurilor. Tot astfel, era cu neputinţă să-ţi dai seama cînd anume începuse Dumnezeu să existe. Parcă ar fi existat dintotdeauna, Dumnezeu nu avea limbaj, deci nu avea nici gîndire. Era saţietate şi eternitate. Totul dovedea cum nu se poate mai bine că Dumnezeu era Dumnezeu. Iar această evidenţă nu avea nici o importanţă, fiindcă lui Dumnezeu nu-i păsa cîtuşi de puţin că e Dumnezeu.

Ochii fiinţelor vii posedă cea mai uimitoare dintre proprietăţi: privirea. Ceva mai neobişnuit nici că există. Despre urechile vietăţilor nu se spune că au o „ascultare”, nici despre nările lor că au o „mirosire” sau o „adulmecare”.

Ce este privirea ? Cu neputinţă de spus. Nici un cuvînt nu se poate apropia de strania-i esenţă. Şi totuşi, privirea există. Ba chiar puţine sînt realităţile care există în asemenea măsură.

Ce deosebeşte ochii care au o pri­vire de cei care nu o au? Această deo­sebire poartă un nume: viaţa. Viaţa începe acolo unde începe privirea.

Dumnezeu nu avea privire.

Singurele ocupaţii ale lui Dumnezeu erau deglutiţia, digestia şi, ca o conse­cinţă directă, excreţia. Aceste activi­tăţi vegetative treceau prin corpul lui Dumnezeu fără ca el să prindă de veste. Hrana, mereu aceeaşi, nu era destul de tentantă ca să o bage în seamă. Nici băutura nu avea alt sta­tut. Dumnezeu deschidea toate orifi­ciile necesare pentru ca alimentele solide şi lichide să treacă prin el.

Este şi motivul pentru care, în acest stadiu al dezvoltării lui, îl vom numi pe Dumnezeu „tubul”.

Există o metafizică a tuburilor. Cu privire la furtunuri, Slawomir Mrozek a scris cuvinte despre care nu se ştie dacă sînt tulburător de adînci sau mi­nunat de hazlii. Poate că sînt şi una, şi alta: tuburile sînt stranii combinaţii de plin şi de gol, materie găunoasă, o membrană de existenţă ce protejează un fascicul de inexistenţă. Furtunul este versiunea flexibilă a tubului: deşi e moale, rămîne la fel de enigmatic. Dumnezeu avea supleţea furtu­nului, dar rămînea rigid şi inert, confirmîndu-şi astfel natura de tub. Se bucura de serenitatea absolută a cilindrului. Filtra universul şi nu reţi­nea nimic.[…]

De fapt, Dumnezeu era întruparea forţei de inerţie — cea mai puternică dintre forţe. Dar şi cea mai parado­xală dintre forţe : ce poate fi mai bizar decît puterea de nestăvilit emanată de ceea ce nu se mişcă? Forţa de iner­ţie este puterea calvarului. Cînd un popor refuză un progres uşor de înfăp­tuit, cînd un vehicul împins de zece bărbaţi nu se urneşte din loc, cînd un copil lîncezeşte în faţa televizorului ceasuri întregi, cînd o idee a cărei inutilitate a fost dovedită continuă să facă rău, descoperi, stupefiat, îngrozi­toarea putere a neclintirii. Asta era puterea tubului. […]

Tubul găsise o rezolvare ingenioasă a disputelor lingvistice naţionale: nu vorbea, nu zisese niciodată nimic, ba chiar nu scosese niciodată cel mai mic sunet. Insă nu atît muţenia, cît imobilita­tea sa îi neliniştea pe părinţi, împlini un an fără să fi apucat să schiteze prima mişcare.”

Amelie Nothomb – Metafizica tuburilor

Reclame