De ce nu recomand „Editor de unul singur”, de Bogdan Hrib

Știi emisiunea aia în care juratul flatează concurentul, gen „Mi-a plăcut ambitusul tău. Ai luat frumos notele înalte, mi-a plăcut modulația și ritmul, dar de la mine azi ai un Nu„?

Ei bine, cred că în acelaşi mod am să încep și eu comentariul meu vis-a-vis de cartea lui Bogdan Hrib, „Editor de unul singur”. Mi-a plăcut. Îndrumările în managementul din industria cărții sunt scrise pe înțelesul tuturor, iar dacă ești interesat să înființezi o editură s-ar putea să te intereseze cartea. Eu nu vreau asta, am cumpărat-o în speranța că este mai degrabă de tip jurnal, decât o carte de specialitate. Mi-au plăcut story-urile, dar nu mi-au plăcut părerile personale ale autorului, dacă tot a ales să scrie o carte de specialitate. Oare, la asta se referă autorul atunci când mărturiseste că „oricât de obiectiv şi de argumentat am încercat să fiu, toate enunțurile mele păstrează, inevitabil, o doză apreciabilă de subiectivism. Şi o aromă de redundanță.”? Doar aromă? Hm!

Din cuprinsul carții, mai întâi am aflat informații despre piața de carte, informații care m-au interesat doar ca fapt divers, cultură generală, deşi nu cred că am reținut ceva. Dar am totul notat pe hârtie. Până aici aş fi acordat 5 stele cărții. Nu făcusem cunoștință până la acel moment cu stilul critic şi ofensator al editorului de carte, B.H., la adresa posibililor lui clienți, autorii şi cititorii.  Începând cu capitolul doi şi până la final, m-am simțit tot mai deranjată de deprecierile cu care se satisface B.H., părerea mea, doar din pur egoism. Astfel, cartea am notat-o cu 3 stele, deși am oscilat între două și trei. De supărare. Însă, ținând cont de experiența dânsului ca editor de carte (10 ani. Hm, parcă nu e chiar atât de mult) și de calitatea scrisului, am dat cu plus.

Despre autori: B.H. susține că se folosește prea des cuvântul scriitor de către foarte multe persoane cu veleități scriitoricești, pe facebook și pe blogurile personale, și exemplifică cu o glumiță pe care sigur ați întâlnit-o pe facebook și care nu demonstrează deloc calitatea sau materialul prost al autorului, ci mai degrabă inspirația de a folosi figuri de stil pentru a-și exprima o dorință, un vis. „– Vreau să fiu doctor de inimi. / – Adică vrei să ajungi cardiolog? / – Nu, vreau să fiu scriitor.” , exemplu pe care îl închide zeflemitor „Îi dorim succes. Fără alte comentarii.” 

Autorul jignește aspiranții (cei care își doresc să devină scriitori), debutanți, autorii consacrați cu succes de notorietate și chiar cititorii. Aici am fost de-a dreptul ofensată, fiind direct vizată. Pe acest subiect, detaliez mai târziu.

Face o clasificare a autorilor, începută  în paragraful de mai sus, pe care o recunoaște chiar el că ar putea fi jignitoare. Vă sugerez să nu încercați să vă identificați cu vreuna dintre categorii, fiindcă nu vă va plăcea ce citiți, mai puțin dacă faceți parte din următoarele categorii: scriitori consacrați, cu succes de vânzări și vă numiți Gabriel Liiceanu, George Arion, Alexandru Arion, Ioana Parvulescu, Stelian Turlea, Lucia Verona (nu înțeleg  amestecul acesta de autori, cu ratinguri atât de diferite, într-o singură categorie) sau din categoria scriitorilor compleți (succes de vânzări și notorietate, autori de best-seller-e), ca Lucian Boia, Mircea Cărtărescu, Radu Paraschivescu, Igor Bergler, Irina Binder sau Mihaela Rădulescu, Andreea Marin (aici sunt de-a dreptul oripilată. Unii dintre autorii menționați ar trebui să se considere jigniți). După cum se vede, categoriile domnului B.H. declarate pe „propriul subiectivism”, se bazează strict pe succes de vânzări, nu pe calitatea scriituri. Pardon, nu strict, sunt menționați și autori de valoare incontestabilă. Este un amestec de comercial cu valoare literară. Nu se face așa ceva. Nici în biblioteca mea autorii nu ar sta la un loc.

Revin  asupra primelor categorii, pe scurt:

Aspiranții, de care d- nul B.H. se ferește, sunt aceia care susțin că au foarte multe idei și se tot pregătesc, dar nu duc nimic până la capăt. Promit multe, cu zâmbet superior și foarte siguri pe ei.

Debutanții sunt plini de entuziasm și siguri pe ei, uneori prea siguri și consideră că poveștile lor sunt mai tari decât Codul lui Da Vinci al lui Dan Brown. Debutanții tomnatici au povești lungi și plictisitoare; debutanții maturi se opresc la un volum, fiindcă au dat totul în acea primă carte; debutanții tineri sunt plini de idei pe care ei le consideră originale, dar nu sunt suficient de informați în domeniile pe care le abordează.

Consacrați cu succes de notorietate (zgomotoși și agitați) sunt acei autori „care se duc la o lansare a unui alt autor având în sacoșă propriile cărți pe care le oferă gratuit participanților. Ei nu au un succes de casă și de cele mai multe ori își publică volumele la edituri obscure și pe proprii banii. Ei sunt interesați „mai mult de laude și aprecieri”.

La întrebarea, oricum retorică, De ce îți dorești să scrii o carte? raspunsurile dânsului se bazează pe aceași realitate proprie: „e un fel de modă  sau simplu mimetism. Plus că sună bine să te dai … scriitor. Nu-i așa?” Oho, și cât mai dezvoltă subiectul! Din ce în ce mai persuasiv și mai injurios. Eu observ de aici lipsa abilităților în domeniul psihologiei, în cunoașterea și înțelegerea oamenilor, o gândire egoistă și frustrare.

Nu scapă neobservate nici editurile de gen selfpublishing, „care invadează piața cu lucrări de calitate îndoielnică”. Ei, aici este durerea mare, cred eu. La cât de mulți amatori și pasionați de scris sunt, aceste edituri nu vor dispărea curând. Sunt o concurență. Ar putea fi o concurență de temut, dacă ar exista o relație între editură și autori. Nu dezvolt subiectul, fiindcă nu îmi mai rămâne spațiu și pentru alte idei. Postarea asta poate fi obositoare, deja.

Și mai întâlnesc în carte o enervantă repetiție: „Dacă puteți trăi fără scris, renunțați la această îndeletnicire!” Care credeți că este fraza de final într-o carte care se adresează celor interesați de industria de carte și care au cumparat-o în speranța că îi va ajuta în domeniu? „Dacă vă puteți alege altă meserie, ar fi cel mai bine să o faceți!  Oare, chiar crede că tot repetând această sugestie cineva va exclama dezmeticit: „Are dreptate! Pot trăi și fără asta! Ia, să caut eu un alt domeniu de activitate în care concurența este mai mică. Poate… mă gândesc… poate… hm! o fi vreunul?!” Ok, nu toți cei care scriu sunt talentați, nu toți își fac o meserie din această artă, dar de pasiune/hobby o fi auzit toată lumea? Există pasiuni în atât de multe domenii: călatorii, alpinism, pictură, muzică, dans, handmade, tâmplărie, zidărie, dar în niciun domeniu nu am auzit să se plângă cineva pentru faptul că sunt atât de mulți care se ocupă cu același lucru. Doar în cel al scrierii. Aici nu este loc pentru toată lumea. Sau meserii: medici, avocați, vânzători, constructori, ingineri etc.  Într-adevăr, suntem prea mulți pe pământul ăsta! Dacă tot comparăm la noi cu la alții,  cum face domnul B.H. pe tot parcursul cărții: la noi, românului îi este teamă să nu i se fure pâinea de la gură, pe când la alții, teama asta nu există. Se susțin și îi mai îndeamnă și pe alții să încerce. Fac asta acei scriitori care sunt de o calitate neîndoielnică și care știu să acorde valoare oamenilor și situațiilor. Fără alte comentarii!

Despre cititori: Nu știu ce fel de cititori a cunoscut dânsul, dar nu-mi plac nici mie: „curioși sau plimbăreți”. Greșit, domnule B.H.! Cititorii nu vin la târgurile de carte ca să se plimbe, poate doar dacă nu dispun în acel moment de banii necesari pentru a achiziționa cărți, și vin să- și mai bucure sufletul, măcar adulmecând acea bogăție. Mai ales pensionarii. E ceva rău în asta? Sau, dacă dispun de bani, aleg cu mare grijă. Sunt atât de mulți scriitori valoroși, cu atât de multe cărți excepționale, încât nu ne ajung nici două, nici trei, nici zece vieți ca să le citim pe toate. Și atunci, alegem. Nu doar ne plimbăm din curiozitate, nu doar aruncăm priviri pe coperți, nu doar răsfoim o pagină sau două, nu doar verificăm prețul, fără să băgăm mână în buzunar pentru a scoate portofelul. ALEGEM din oferta foarte mare (am înțeles că aici este problema). Cititorului adevărat nu îi este teamă de praful pe care le adună cărțile și întotdeauna găsește loc pentru ele în casă. Cei care spun contrariu, nu sunt cititori. Eu aș vrea, sincer, să pot cumpăra toate cărțile de la toate târgurile și îmi doresc din tot sufletul măcar o bibliotecă gen Cărturești Carusel, dar nu îmi permit. În condițiile acestea, aleg. Și aleg după următoarele criterii: genul literar, autorul – ce a mai scris, ce recomandări reale are, câți cititori are, recomandările de pe goodreads, nicidecum al celor care primesc cărțile gratis și publică așa zise impresii pe blogurile personale, impresii care seamănă cu multe altele și care, mai nou, împânzesc și goodreads-ul, de parcă ar păcăli pe cineva, apoi calitatea cărții (a formatului, a hârtiei, a fontului, așezarea în pagină), și nu în ultimul rând, lista mea cu 120 + + cărți pe care urmează să le citesc. A, și chiar în ultimul rând, prețul. Explic imediat.

Concluzia? Cine știe, nu cunoaște neaparat şi scrie o carte despre cum mai bine nu scrii și tu una, dacă poți trăi fără, pentru că oricum cititorul este prea prost ca să o cumpere, adică poate fi genul acela care are acasă o bibliotecă frumoasă, cu cărți din colecția Adevarul, doar ca să facă impresie musafirilor (deja am auzit bazaconia asta la câțiva scriitori, pardon, autori cu „succes de vânzări”). Sau citittorul e prea prost, pentru că are în față mii de cărți și nu o alege tocmai pe AIA, sau e prea zgârcit și nu cumpără de la toate standurile măcar câte o carte. Moare dacă mai aruncă 75 de lei pe două cărți, care nu-i sigur că-i vor plăcea? (cum am făcut eu ultima oară – acum înțeleg și indispoziția dânsului văzându-mă strâmbând din nas). În loc de cele două cărți de care nu ești sigur, ce zici de 3 cărți de Khaled Hosseini – 75 lei! Sapiens- Yuval şi De ce este Romania altfel – 75 lei! Homo Deus – 55 lei!  Călătoria sufletelor, Destinul sufletelor – 80 lei s.a.m.d., s.a.m.d.

Nu sunt un nimeni, sunt cititorul, și tare m-am supărat! Așa, în limbajul meu neacademic m-am supărat. Bine că nu citește multă lume blogul meu și mi-am permis să critic un scriitor, pardon, autor, nu știu dacă consacrat sau complet (oricum o întorc, tot cacofonie este), și un editor de carte totodată. Clar, nu voi ajunge să scriu în viața mea vreo carte, din cauza (ne)prietenilor pe care este posibil să mi-i fac.  Mi-am dat foc la valiză! Dar statutul de cititor nu mi-l ia nimeni.

I-as recomanda domnului Bogdan Hrib cartea „Misterul regelui – despre scris”, de Stephen King, desi sunt sigura ca a citit-o, probabil de mai multe ori. Exista o mare diferenta de opinie intre dansul si maestrul scrisului Stephen King.

Fotografia este personala. Nu am avut nicio intentie sa aiba legatura cu textul.