Gafe cu cărți

Am plecat spre Bookfest trei fete (ne)hotărâte. Adică, am hotărât aşa: eu îmi cumpăr o singură carte, fie Michael Newton, fie Liiceanu, iar dacă găsesc una dintre cărțile  unor scriitori debutanți mai cumpăr una. Nu că nu aș fi vrut mai multe, dar mai am în bibliotecă vreo 10-11-14-20 cărți noi care își așteaptă rândul, plus  multe altele în format electronic. Di a zis că nu vrea nimic, dar speră totuși să descopere comori despre artă, fashion, meditații, karma, Buddha și orice o ajută să stea cât mai mult cu capul în nori, iar O., cea mai agitată și hotărâtă dintre noi, musai voia „n” cărți polițiste, cu atât mai bine dacă erau și în engleză. După vreo 15 standuri vizitate, nu găsisem încă ce căutam,  dar ce mai conta ce hotărâsem de acasă când aveam deja două sacoșe în brațe și, din păcate,  portofelul cam gol.

Ajungem la Tritonic. Întind mână spre o carte, citesc două-trei cuvinte de pe coperta a 4-a, când un tânăr, ce se arăta politicos după gesturi şi mimica feței, dar entuziast și încrezător în acelaşi timp,  mi se adresează: „Este o carte polițistă. Oferta noastră este variată și aici, printre noi, se află și unii dintre autori. Pe unele dintre ele vă putem oferi și autografe”. Di și O. se depărtaseră, așa că am hotărât într-o fracțiune de secundă să nu mă entuziasmez, fiindcă eu nu mai citesc cărți polițiste, prin urmare, nu prezentau interes pentru mine. Fără să ridic ochii de pe titlurile de pe stand și, mai rău, fără să observ persoanele din fața mea, i-am răspuns tânărului: „O, da?! Cartea asta este bună pentru fiica mea”, și abia după ce am terminat propoziția am realizat că era posibil să fi făcut o gafă  coborând,  poate, valoarea unei cărți prin afirmația că nu este genul meu, ci mai degrabă a unui copil. Bineînțeles că domnii din fața mea nu știau despre planurile  noastre de acasă şi nici măcar nu o cunoșteau pe O., o copilă capabilă să întrețină discuții extrem de mature, care deține o listă impresionantă cu cărțile citite, încă de la 7 ani.  Am ridicat privirea,  uşor vinovată, și atunci am observat cine mai era de partea cealaltă a standului.  Un domn care îmi era cunoscut. Am făcut rapid apel la memorie, dar vai! memoria mea este un alt duşman al meu, în plus, în ziua de azi, când vedem atât de multe chipuri pe internet și cunoaștem foarte mulți oameni este imposibil să nu avem lacune. Domnul nu mă privea prea prietenos, dar posibil să fi fost doar obosit, şi mustrările mele de conștiință să fi denaturat realitatea. În fine! A urmat o altă gafă, de data aceasta consider că cea vizată am fost eu. Dacă tânărul a văzut că nu sunt interesată de cărți polițiste, judecând după bluza mea roșie și păru-mi bordo, a considerat că mi s-ar potrivi niște rețete, şi mi s-a adresat din nou: „Vă recomand o carte cu mai multe povestiri, care conțin și rețete. Noi le-am numit <<rețetele care ucid>>. Povestirile fac referiri la diferite meniuri…”, și presupun că în discuție a mai introdus și cuvântul „polițiste”, dar eu nu l-am mai auzit. Mi-a confirmat mai târziu că,  da, erau polițiste. Ce crezi? Când am auzit cuvintele mâncare, rețete și am dat cu ochii de altele din aceeași familie, mi s-a strepezit gura și aproape m-a trecut un fior. Nu, mie nu îmi place să gătesc. O fac obligat forțat de câțiva zeci de ani.  Am zis „Hm!”, mi-am strâmbat gura, și m-am mutat la altă carte. Domnul care mi se părea cunoscut nu a mai suportat obrăznicia mea, și-a luat haina în timp ce se uita la mine aproape nervos, și a părăsit standul. Din nou, cred ca era doar obosit. Să mi se ierte judecata strâmbă, dacă așa a fost. 🙂

Ce să mai lungesc povestea?! Domnul pe care presupun ca l-am supărat era Bogdan Hrib și mă strâmbasem la „Gastro Noir”. Am sfârșit prin a ne despărți împăcați, după ce i-am descoperit numele pe coperțile unor cărți și am făcut legătura între nume și senzația de „parcă-l cunosc de undeva”.  Astfel, am devenit fericita posesoare a două autografe ale dânsului, pe două cărți: Noir de București, „un buchet de povești” mystery&thriller, cu 13 autori și Editor de unul singur.  Management în industria cărții – autor Bogdan Hrib. Am fost de trei ori fericită când Noir de București a fost semnată și de Daniel Timariu și de Lucian-Dragoș Bogdan.

Cu ocazia asta, am în bibliotecă 15-20-25 cărți nou nouțe (doar ale mele), care își așteaptă rândul la citit. Mai au de așteptat, fiindcă nu mai reușesc să termin Biblia pe care o citesc în paralel cu o ciorbă de alte cărti. Și am mai început și „Legislația rutieră”. Faină carte, mai ales că are și poze.

Concluzia 1: am impresia că prin pasiunea asta exagerată pentru cărți încerc să-mi tratez niște boli de nervi. Zău așa!

Concluzia 2: foarte mulți oameni (toți?) suntem amabili și prietenoși doar când ni se recunosc meritele/talentele.