Publicat în De suflet

Plângea inima-n mine

Era o vreme în care mergeam foarte de 2b38710f0bc43f6f7fb4dd1bafceeb02dimineață la serviciu, perioadă de stres epuizabil pentru orice organism, mai ales toamna și iarna. Și, ca D-zeu să îmi deschidă ochii și să mai mă  oprească din lamentări, mi-a arătat într-o dimineață ca sunt alții mult mai slabi și nepregătiți decât mine, care îndură suplicii mai mari. De atunci, frigul și oboseala mi s-au părut mai puțin ofensive, iar acum realizez că problemele mele  erau de-a dreptul penibile. Bine, acum scriu de la căldurică… Frigul rămâne unul dintre dușmanii mei.

În fiecare dimineață, puțin înainte de ora 6:30, un copilaș de doi ani și-un pic îngheţa în brațele mamei sale. Așteptau tramvaiul, probabil mergeau la creșă. Copila dormita cu degeţelul în guriţă şi mai ridica din când în când căpşorul să privească în jur. M-a durut inima și aproape că mi-au dat lacrimile. Semăna cu o păpușă din cârpe în bratele unui actor plictisit de rolul pe care îl joacă. Aveam și eu acasă o fetiță de aceeași vârstă şi mă consideram fericită că are cine să o supravegheze și nu suntem nevoite să îndurăm aceleaşi condiţii. Culmea este că acea fetiță și fiica mea au ajuns să fie colege în clasa întâi. Așa am aflat că mama ei a fost casnică mereu. Mi-a fost extrem de antipatică, mai ales că în timp am ajuns să o cunosc mai bine.

Câteva staţii de tramvai mai încolo, alţi copilaşi care mergeau la grădiniţă stăteau în frig şi aşteptau tramvaiul. Erau atât de cuminţi! Niciunul nu protesta, niciunul nu se plângea, ci doar îi ţineau cuminţi pe părinţii lor de mână. După alte cateva stații, vreo cinci micuţi mergeau unul lângă altul și nici unul nu părea mai mare de şase ani, dar cu siguranţă erau printre ei și de trei-patru anișori. Erau singuri, neînsoțiți de vreun adult. În fiecare dimineaţă îi vedeam mergând pe aceeaşi stradă, ţinându-se de mâini. Uneori merg în șir indian, cei mai mărișori îi trag după ei pe cei mici, dar niciodată nu își dau drumul mâinilor. Doamne, erau atât de mici și mergeau atât de împleticit! Privirile le erau mereu în pământ, dar străbateau fără să crâcnească, prin vânt și ger, tot drumul până la grădiniță.

Şi în staţia următoare erau copilaşi, şi în următoarea… Unii părinţi alergau cu îngeraşii lor în braţe ca să prindă nenorocitul de tramvai, care era urmat de un altul la 25-30 de minute distanță. În frig. Timp în care copilașii ar fi putut să doarmă la căldurică, în pătuţurile lor, sub plăpumioare, visând la Moş Crăciun.

Dimineață aceea m-a marcat atât de mult, încât ajunsă la serviciu m-am simțit epuizată de toate resursele de energie. Copiii sunt punctul meu sensibil și în îngrijirea alor mei am facut exces de zel, așa cum cred că procedează majoritatea părinților în ziua de azi. Cu fiecare suferință a copiilor, un cuțit se implanta în inima mea. Unii dintre prietenii mei virtuali spuneau că sunt prea sensibilă și că „din păcate, întotdeauna se poate și mai rău. Întotdeuna este cineva care suferă mai mult și trece prin viață mai dificil decât noi. Ăsta este mersul lucrurilor. Tot ce putem face este să ajutăm acolo unde se poate, unde ne dă mâna și să ne bucurăm că am putut să o facem”. Dar eu știu că mersul lucrurilor este altfel acolo unde există civilizație. „Viața nu este neapărat căldurică și siguranță”, citez un alt prieten, dar noi, aici, in colțul ăsta de lume european, ne zbatem mult prea mult pentru drepturile noastre, pe care le plătim cu vârf și îndesat prin taxele către stat.

Textul meu, mereu simplu, nepretențios, este completat de discuții mai inteligente, purtate de vechi prieteni, care aveau marele dar de a aprecia omul din spatele scrisului pentru ideile lui, pentru modul în care vede lucrurile, pentru sentimente, și nu îl judecau după cât de corect se exprimă sau câte virgule pune sau nu pune. Și, în orice discuție, mai ales la cele în contradictoriu, nu existau supărări sau jigniri, nu se dădea ban și nu se scotea de la urmărire. Excepțiile erau tratate tot cu bunăvoință.  Asta se întâmpla demult. Tare demult! Unora le voi scrie numele doar cu inițiale sau prenumele, după cum au ales ei să semneze, dar Bibliotecaru rămâne Bibliotecaru. Cine l-a „cunoscut” știe de ce. Comentariile „jucăușe” au fost șterse.

Florin T. – E normal şi sistemul de sensibilităţi, dar şi cel referitor la acceptarea condiţiilor dure ale vieţii. Amalgamul trăirilor noastre se întinde astfel de la minus infinit la plus infinit. Cu considerație, Florin T.

Nicolaie C.– Domnule Florin T., condițiile dure ale vieții trebuie acceptate numai dacă nu putem face nimic într-un subiect. Dar există cel puțin o șansă să  putem face ceva. Trăirile în amalgam ne fac viața nefericită. Trăirile trebuie să aibă continuitate în corola de minuni a lumii. Cu aceeași considerație, Nicolaie C.

Florin T. – Domnule Nicolaie, de acord. Acceptarea condiţiilor dure trebuie să fie doar în măsura care să dea sensul pedagogic, nu să rupă echilibre. De preferat însă oameni care s-au călit de mici decât „copii” care stau cocoloşiţi la fusta mamei şi la 30 de ani. Am spus de amalgamul trăirilor ca efect conjunctural, nu ca intenţie. Evident că e de ales să potenţăm minunile lumii decât orice altceva.

M.2002 – M-am enervat. Păcat că nu se enervează şi părinţii. Păcat că nu am auzit de un miting al mămicilor. Fratele meu trăieşte în Irlanda şi are 4 prinţişori. Doi băieţi şi două gemene. Este cu 10 ani „mai mic decât mine”. Ştiţi ce mi-a spus? „Aici au luptat cei dinaintea mea ca eu să mă bucur de asemenea condiţii pe care în propria ţară nu le am.” Copiii trăiesc în condiţiile pe care le crează cei maturi. Ăsta-i adevărul, nu altul. Ne-am obişnuit că tre’ s-o ducem greu şi ne conformăm! F….!

Nicolaie C. – Dragă M., nu te enerva. Omul nervos nu poate să rezolve nici propriile lui probleme darămite pe ale altora. Eu nu m-am enervat când în scumpa noastra patrie au rămas oameni care se zbat cu probleme, pentru ei fără rezolvare, și au plecat la mai bine cei capabili să ajute și care pot lupta, care au părăsit o datorie de onoare față de moșii lor și glia lor strămoșească contribuind cu efortul lor la îmbogățirea unor zone deja foarte bogate.

Omul este liber să aleagă viața pe care voiește să  o ducă în locul pe care și-l alege. Nu e fericit cel ce viețuiește bine (are toate cele necesare biologicului) doar aparent. E mult mai fericit cel ce trăiește bine (e împăcat cu sine că a facut tot ce a stat în puterea lui pentru fericirea aproapelui său). Cu toată stima și considerația Nicolaie C.

M.2002– Omul e liber să aleagă, dar după ce a trecut prin „spălarea creierului” (Orwell), îi este greu să-şi recapete demnitatea. Nu mă refeream la o situaţie materială neapărat. Mă refeream la faptul că, de exemplu, cumnata mea nu avea rezidenţa cand a născut primii doi copii şi a fost tratată cu respect şi îngrijită cum în RO nici nu visăm ca cetăţeni simpli. Litru de suc natural pe zi, masa la pat etc… Adică cei care erau plătiţi să facă asta chiar îşi făceau datoria, fără a ţine cont că eşti sau nu eşti irlandez.

Şi sunt multe altele… Copiii îşi fac lecţiile la şcoală, nu trebuie să mai plătească meditaţii la învăţători. Când vin acasă îşi dedică timpul lecturii, calculatorului, studiului individual (dacă vor) şi activităţilor sportive.

Nu mă pot supăra pe cei care au plecat! Bine au făcut! Ţara mea este, nu unde am suficient pentru a băga la stomac, ci unde sunt respectat! Nu-ş’ ce naiba mai stau io p’aci! (Nota mea: nu mai stă)

Nicolaie C.– Draga M., nu te supăra, dar eu nu am nici o problema cu respectul celorlalți față de persoana mea. Sigur că sunt unii care nu mă respectă, pentru că viața lor e o lipsă totală de respect față de propria persoană. Eu nu am nici o treabă cu ei. Le respect până și lipsa lor de respect, dar nu intru în zona lor de activitate.

E adevărat că există prea mulți în această țară care au venituri din abuzuri, înselaciuni și pomeni ale statului. Viața mea e alta, e serviciu făcut cu dragoste, daruri primite de la cei care mă  respectă  sau mă  iubesc, și efort personal pentru mai bine.

Eu îmi fac datoria cât mă pricep și cât mă ține cureaua și port în mine această informație. Toate evenimentele pe care le trăiesc sunt frumoase chiar dacă privite din afară de către ceilalți nu par a fi.

Răul îl scriu pe apă. Nu amestec în inima mea resentimente și răzbunări. Mă bucur de fiecare clipă pe care mi-o dă  Dumnezeu.

Dacă ai impresia că pe aiurea vei fi mai respectată, du-te, nu mai sta nici o clipă. Un vis care nu se împlinește devine o rană deschisă care doare, doare și ne face viața nefericită. Dar să-mi scrii și mie că așa este cum ai crezut. Eu am pe cineva drag din familie departe de țară. I-am spus să nu plece, că un om care crede că o țară e mai bună decât alta e o persoană nelămurită. A spus-o un francez în dicționarul diavolului. Mi-a telefonat după multă vreme și s-a plâns vre-o 10 minute cât de greu îi este. Am lăsat-o să vorbească, să-și spună oful, apoi am întrebat-o: „Draga mea, spune-mi unde pe pământ este bine,  că vând tot și merg acolo. S-a făcut tăcere după care a închis și nu m-a mai sunat nici în ziua de astăzi. Cu toata stima și considerația Nicolaie C.

M.2002– Vedeţi dumneavoastră, eu nu-l amestec pe Dumnezeu în incapacitatea noastră de a gestiona societatea. Imi amintesc cât de revoltat a fost Isus atunci când a intrat în templu şi l-a găsit profanat de tarabele neguţătorilor. Le-a răsturnat. Această întâmplare m-a făcut să gândesc altfel: adică avem datoria să creăm – pentru cei care nu sunt capabili – o viaţă mai bună, nu să aşteptăm şi să zicem „Aşa a vrut Domnul!”. Şi Dumnezeu munceşte. Chiar foarte mult. Cât despre plecarea pe alte meleaguri eu văd altfel lucrurile. Dumneavoastră spuneţi că sunteţi respectat. Şi eu sunt. Însă în momentul când mă aflu la un ghişeu, sau trebuie să-mi fac o analiză, stau la o coadă care numai demnă nu e. Despre astfel de demnitate vorbesc. Despre respectul pe care mi-l datorează un alt angajat, un alt cetăţean, care nu mă cunoaşte, nu ştie ce poziţie sau ce statut am. Să mă respecte pentru faptul că sunt fiinţă umană. Şi eu lucrez cu publicul. Uneori îmi vine să plâng, însă am răbdare şi încerc să-mi fac treaba respectându-i şi pe cei de lângă mine şi pe cei din faţa mea. Deh! Sunt şi persoane pe care le-aş strânge de gât :). Aş pune la perpelit câteva nume…Glumeam. Nu susţin că este perfect nici dincolo. Familia fratelui meu a trebuit să muncească 8 ani să ajungă la un anumit nivel. Ştiţi că aici o duceau mult mai bine? Fratele meu avea magazin, iar mama cumnatei mele avea cabană şi magazin în U. Aveau ce le trebuie. Acolo erau şi cunoscuţi. În schimb şi fratele meu s-a enervat când a realizat că după ce plăteşte taxele şi impozitele ajunge să rămână cu 20-25 % din afacere. Şi măcar dacă taxele şi impozitele s-ar regăsi în rezolvarea problemelor şi nu în unele buzunare… Ce să facem, suntem o familie de nervoşi!  Şi ne enervăm pe ceea ce e corect să ne enervăm. Poate nu e enervare, ci revolta despre care vorbeam.

(marturie intima stearsa)

Despre astfel de demnitate vorbeam :)) A., scuză-mă! Iaca ce-ţi făcui. O contrapoveste.

Nicolaie C.– Dragă M., personal nu sunt angrenat în gestionarea societății nici la nivel politic, nici administrativ,  nici la alte nivele. Sunt un om oarecare care face ce poate și cât este lăsat să facă acolo unde își desfășoară activitatea. Nu am susținut că nu trebuie să  luptăm pentru o viață mai bună. Reiau exemplu divin Iisus. Acțiunea cu neguțătorii a facut-o ca om. Spune-mi câți oameni credincioși iubesc atât de mult pe Dumnezeu, poporul acesta și stau în poziții de demnitari și îi urmează exemplu? Imi vei spune că prea puțini. Eu îți spun că mulți, dar nu sunt persoane publice și nici nu le place publicitatea.

M.2002 – Stimate domnule Nicolaie C., eu nu vorbeam aici de România, ci de societatea românească. Îmi iubesc patria, în mod onest. Poate de aceea mi-e şi ciudă pentru că ne dezintegrăm moral din ce în ce mai mult. Împotriva ăstei stări vorbesc. Revin la frate-miu (exemplu pe care îl cunosc bine). De Paşte merge la Dublin după vinul sfinţit. Aproape 600 de km. Merge şi pentru alţi români. Scoate masa în faţa casei cu ouă înroşite cu vopsea din România pe care i-o trimitem de-acasă. Sau făcute în coji de ceapă şi cu modele din ierburi… Îi trimit colinde (populare) de sărbători. Au început copiii irlandezilor de unde locuieşte să le spună mamelor lor că şi ei vor ouă ca românii. Cumnata mea trebuie să facă mai multe pentru că vin şi copiii irlandezilor la ea. Ăsta e patriotism. Nu fornăielile celor care se bat cu pumnul în piept că or să facă şi or să dreagă…

Apoi, nu ştiu cine spunea că atunci când un stat nu-şi îndeplineşte obligaţiile faţă de națiunea sa, nu mai este un stat legitim. Cetăţeanul se poate considera liber de obligaţii şi poate lua atitudine împotriva statului… Ştiu că asta sună a anarhie, însă vina nu este a cetăţeanului ci a statului care nu mai este pentru cetăţean.

M

Nicolaie C.– Dragă M., statul e entitate impersonală. El are structuri politice și administrative care după a mea părere nu prea are importanță ce formă iau în istorie. Importanța este calitatea oamenilor care activează în numele statului în plan intern și extern. Acolo, undeva sus, sunt niște oameni în carne și oase cu gânduri și sentimente. Și aici jos, unde mă aflu eu, e tot așa. Și la cei de sus și la cei de jos sunt oameni și oameni, mai bine sau mai rău intenționați. În acest context apar următoarele situații extrem de nocive pe care le-am sesizat din ’90 încoace: fie există voință politică și administrativă pozitivă și în jos, prea puțini vin să se alăture, fie cei de jos strigă în diverse forme spre cei de sus și ei sunt surzi și indiferenți. Poate că vine vremea unei unități de la vlădică ăla opincă. Eu încă mai cred. Cu toata stima și considerația Nicolaie C.

Bibliotecaru– Mi-am adus aminte de drumurile pe care le făceam spre grădiniţă acum… 30 şi de ani. Era uneori un frig de-ţi îngheţa suflarea pe nas a ţurţuri. Urcam în troleibuz şi priveam la şofer. El avea în faţă un calorifer (radiator) asemănător cu o ţeavă de eşapament de motocicletă, cilindric şi cu găurele. Iarna mă obseda acel radiator fierbinte. În staţie, şoferul se apleca cu o ţigară fără filtru în gură, lipea ţigara de calorifer şi aceasta se aprindea cu fum gros. Şoferul era un personaj mitic care stăpânea destinele noastre în mişcarea capitalei. Când deschidea uşa, un val de frig inunda totul, apoi uşa se închidea şi mirosul de promoroacă topită se amesteca iarăşi cu cel de tutun, şi atunci avea alt miros decât cel de acum.

Cunoşteam şoferul troleibuzului, cunoşteam miliţianul care schimba culoarea verde atunci când traversam spre grădiniţă şi îl salutam respectos pe nume. Atunci totul avea un nume, nimic nu era întâmplător, nici caldura vara, nici frigul iarna, iar eu le ştiam pe toate după nume. După ce am crescut, anumiţi oameni care se numeau „maturi” mi-au spus că astfel de lucruri nu au importanţă. L-am revăzut pe miliţian, când eram deja adolescent, pe la Piaţa Romană. Am fost dezamagit pentru că lucrurile pe care le ştiam eterne începeau să se schimbe. Troleibuzele acelea vechi nu mai sunt de foarte mult timp. Acum sunt unele mai lungi care au învăţat că trebuie să zgâlţâie călătorul. Şoferul este închis într-o cabină pe geamul căruia scrie „Nu angajaţi discuţii cu conducătorul autovehiculului!”. Copii de acum nu mai văd o realitate al cărui nume îl poate cunoaşte, sunt simple mecanisme ale realităţii care culisează pe un mecanism al vieţii.

eu –  Mă bucur foarte mult să aflu amintiri din copilaria semenilor mei. Nicio copilărie nu seamănă cu alta, cu atât mai mult când este vorba de diferențe între generații. Acum 30 și ceva de ani mergeam și eu la grădiniță, dar nu îmi aduc aminte deloc drumul. Nu mi-a atras atenția. Eu îmi amintesc numai interiorul, activitățile și dorința de a rămâne acolo cât mai mult timp.

Bibliotecaru– Îmi amintesc foarte multe lucruri de atunci pentru că aveam în mine (ca şi acum) o imensă curiozitate. Aveam foarte multe „De ce”-uri. Fiecare drum era o descoperire, încercam să înţeleg ce anume se întâmplă în jurul meu, scotoceam după secrete. Copii de acum sunt un pic altfel, nu mai sunt preocupaţi să ştie „de ce”, au transferat preocuparea spre „vreau!”, un strigăt imperativ. Poate mă înşel, ori poate „maturii” nu mai au timp să răspundă la întrebări… cine poate ştii cu adevărat.

Arhiva 2007

Photo

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s