Empatia este antidotul rușinii

* Stii, eu nu mă supăr dacă îmi spui ce nu fac bine. Poți să îmi spui că e prea-prea sau foarte-foarte, chiar de-i nul cu totul. Dar nah, poate că nu-ți pasă sau poate că sunt o cauză pierdută şi în cazul ăsta, te înteleg. Mi-ar plăcea totuși să nu mă fac de ruşine. Să știi că îmi cam dau seama ce nu-i bine, dar zău că am nevoie de confirmari. De ce nu-i bine, nu de ce-i bine.

* Aproape în fiecare dimineață am întâlnire în stația de firobuz cu o mulțime de doamne. Scopul este același: fiecare spre serviciul ei. Nu ne cunoaștem, nu ne salutăm, doar ne tragem ocheade. Neintenționat, dar e în firea femeii să analizeze dacă rochia alteia are culoarea potrivită, dacă pantofii se asortează, cât de faină e poşeta sau cât de scurtă este fusta. Am reușit să şi interacționez cu câteva dintre ele, dar niciodată în cazuri fericite. O doamnă,  simpatică și mereu foarte elegant îmbrăcată, fumează mult în așteptarea autobuzului, dar o face în loc aerisit, lângă coşul de gunoi. Într-una din zile, stinge țigara, în mod regulamentar, dar nenorocitul de coș se răstoarnă și tot gunoiul cade pe pantofii mei, cu tot cu țigări și scrum. Zice: O!

Ieri dimineață, doamna avea o pereche de pantofi roșii, cu toc (mai in vârstă decat mine cu vreo 10 ani și poate să poarte pantofi cu toc?!), fustă albă, ciorapi din mătase, geantă mare, roșie. Nu că aș fi studiat-o. Doamne fere! Era doar în fața mea și nu am putut să nu observ că pantofii erau din piele întoarsă și că avea ciorapi din mătase. Și ne înconjoară măturătorii de zici că la capătul aleii îi aștepta o primă grasă, și face doamna o răsucire pe tocuri de toată frumusețea. Și, vai! Cât era de lungă și de lată se întinde pe carosabil. Ca să înțelegi amploarea manevrei, vin cu amănunte. Doamna, pe carosabil, geanta, mult departe de ea și pantofii, pantofii amândoi pe trotuar. Mi-a părut atât de rău de ea, încât m-am întors cu spatele, ca să îi dau impresia că nu am observat-o şi să nu se simtă rău din cauza mea. Dar, fiindcă doamnă se mişca greu, nu am putut sta prea mult în poziția contemplatorului naturii şi m-am întors. Am întrebat-o dacă este ok și dacă nu vrea să stea puțin pe bancă până își revine. Era rușinată, dar avea un zâmbet cald. Aș fi vrut să-i spun că nu se afla singură în situația asta și că mi se întâmplase și mie să cad, pe toată lungimea culoarului firobuzului, și asta când mă hlizeam alături de un băiat. Acum, nu pot să nu mă gândesc dacă nu am deocheat-o pe biata femeie. Era prea faină și… poate că eram invidioasă, dar nu, nu eram. Eu doar o admiram. Și eu pot sa fiu ca ea, dar nu vreau, pentru că optez mereu pentru comoditate. Și tot cad în firobuz!

* Nu știu dacă urmărești serialul „Familia Heck” de pe HBO GO. Mie îmi provoacă hohote de râs. Într-un episod, mama are tot felul de contre cu învățătoarea lui Brick, o femeie cam antipatică și după părerea mea. Reușește să își streseze și copilul, fiindcă îl pune în tot felul de situații neplăcute. Mama scrie o scrisoare către direcțiune în care își spune părerea despre învățătoare, cu o descriere amplă despre atitudinea ei de nazist, printre altele. Rezultatul este că se alege cu dosar de mămică problemă, consecință care „o dă peste cap”, și  parcă nu era destul, Brick declară că o iubește pe doamna învățătoare, fiindcă este îngăduitoare cu ei și le dă note bune, chiar dacă nu sunt prea pregătiți.

Am impresia că episodul ăsta a avut ca inspirație „anticipată” cazul meu. Concret: aflu că vine profă nouă de mate la clasa copilului meu. Părerile despre ea erau atât de împărțite, încât era imposibil de știut adevărul. Pe de-o parte, că este foarte aspră cu copiii, țipă și chiar le aplică câte o corecție, pe de alta, că este foarte populară și copiii o iubesc. Eu o cunoșteam din anii precedenți, fiindcă predase și la clasa primului meu copil, și mi-am spus părerea vehement, cum că face și face rău. Am influențat marea majoritate a părinților. Am sfârșit prin a face o petiție către direcțiune și am umblat ca o dementă să adun semnături, fiindcă e de rău, știu eu! Ca argument, am apelat la ultimul scandal pe care l-a avut la o altă clasă, prin urmare, aveam dreptate. Nu am rezolvat nimic, decât că, la ședințele cu părinții, mereu avea ceva de discutat cu mine și de amintit de copilul meu, care, zicea ea, este un copil foarte bun, dar ar trebui să-l duc la psiholog, fiindcă are teamă de lucrări de control. Ghici ce? Prima nota a copilului a fost 4, a doua a fost 4, cu toate astea, media a ieșit 8. Și mai ghici ce? Cele două note de 4 au fost pe merit, copilul fiind stresat din cauza mea. Eu eram de-a dreptul furioasă pe profă, în timp ce ea îmi mângâia și îmbrățișa copilul, pentru încurajare. Și finalul apoteotic: „O iubesc pe profa de mate.”, zice copilul.

Concluzia? Am nevoie de ședințe de yoga!

Foto: Pinterest