Goana

Eu și sotul meu a trebuit să ne mutăm într-o localitate nouă și,  fiindcă apartamentul era foarte mic, am fost nevoiți să ne ducem copilul la orfelinat. Timp de șase luni am fost atât de ocupați încât nu ne-am interesat nici măcar o dată de soarta fetiței noastre. Am alergat la job, am alergat să ne plătim facturile, să ne cumpărăm lucruri, apoi am alergat spre casă,  pentru odihna binemeritată, după atâta trudă. Cum ne-am așezat capul pe pernă,  ne-am cufundat într-un somn adânc,  fără vise. A doua zi, am luat-o de la capăt.

Deodată, ne-am dat seama că ceva ne lipsește. „Ce ne lipsește,  bărbate? Factura la gaz am plătit-o, și la curent, apa e plătită, gunoiul, telefonul …”. „Ce ne lipsește,  muiere? Frigiderul este plin, haine și pantofi din belșug, mașini, televizoare,  computere, telefoane … și noi tot alergăm!”. Și am stat așa și ne-am tot gândit … ce lipsește din viața noastră? Da’ nu era ceva ce ne doream și nu aveam. Era ceva ce aveam, dar pierdusem și nu știam ce. Am simțit deodată un gol imens în sufletele noastre. „Ce-am pierdut? Ce-am pierdut?”, și trupurile noastre s-au încovoiat de durerea golului din noi, iar mâinile ne smulgeau părul,  pielea, oasele, ca să ajungă inimă. „Fetița noastră!!!”, am strigat noi cu disperare.

Am fugit spre orfelinat. Eram într-o sală de clasă,  iar în bănci stăteau copii, toți orbi. I-am compătimit pe acei copilași,  chiar mi se rupea sufletul la gândul că nu pot să se bucure de strălucirea soarelui, de baloanele colorate și de vata de zahăr roz. Își întorceau căpșoarele, parcă adulmecându-ne, și aruncau spre noi ochi mirați și mimici cu reproș. „Dar unde este Ana?”, am întrebat o supraveghetoare. „Nu o văd aici”, și nu am putut să nu mă bucur, în sinea mea,  că fetița mea nu este printre ei. „O aduc imediat.”, și nu termină bine ce are de spus, că o văd! Era ghidată, printre bănci, de două persoane in halate albe. Ana privea înainte, cu capul prea sus ridicat, fără să își miște ochii pentru a vedea pe unde merge. Câteodată, o mână pe umăr îi ghida pașii. Am fost sfâșiată! În somn, în vis, mi-am simțit inima strânsă de-un pumn vajnic, stoarsă până la ultima picătură de sânge. Supraveghetorii de la orfelinat le injectau copiilor clor în ochi, cu intenția de a nu-si mai vedea părinții și de a-i uita.

Ana a ajuns in dreptul meu. „Copilul meu frumos!” I-am prins obrajii între palmele mele și i-am privit ochii, altădată de un albastru atât de deschis, încât și cerul o invidia. Acum, ochii ei erau bleumarin, asemănător cu cerneala, iar albastrul acesta i se scurgea pe întreg globul ocular. Și era atât de rece cu mine, încât m-a lovit dorul de copilul meu ca și cum ar fi fost tare departe de mine, chiar în clipa aceea.

Am avut acest vis, fiindcă mi-am dorit unul tip fantezie, sursă pentru poveștile secrete de pe hârtie, cu tema asemănătoare. Mi-am dorit câteva seri la rând un subiect și s-a împlinit. Și nu e prima dată!

Foto: personal + paper artist