Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus

Nu știu ce planetă a fost retrograda săptămână asta,  probabil Marte,  fiindcă a fost o săptămână cu multe lupte. Am avut de făcut alegeri,  am pus presiuni,  am făcut față presiunilor,  m-am entuziasmat, apoi m-am complăcut, m-am schimbat,  mi-am folosit rațiunea și am ales. Încă o dată am simțit că soarta îmi este scrisă, iar eu doar trebuie să fiu pregătită pentru schimbare și să fiu sigură că este ceea ce îmi doresc.

Vă dați seama câte povești sunt deja scrise pentru imensitatea de oameni care a trăit,  trăiește și va trăi pe pământul ăsta? Scriitorul,  Demiurgul, se așează la birou, în fața unui imens caiet cu file albe și începe să scrie. Poate că are în gând o vagă idee despre povestea care urmează,  dar de cele mai multe ori mâna alunecă liberă. „Cum ar fi ca acest personaj să trăiască vreo… zeci de ani în totală umbră, nu de alta,  dar e cam netot”- de parcă nu tot el l-a făcut netot – „să rămână corigent la mate și,  deodată, să devină savant?” sau „Hm! personajul ăsta trăiește o dramă permanentă. Probleme cu părinții,  cu drogurile,  urmează să se sinucidă. Ce-ar fi să îl fac un faimos scriitor și să devină un fel de zeu printre ai lui?” sau „Băiețelul ăsta este un frustrat, provine dintr-o familie incestuoasă, se chinuie să se facă remarcat. Va fi răul pe pământ,  va fi diavolul și va distruge omenirea. Poate oamenii vor învăța să fie mai altruiști,  mai uniți.” Povestea e poveste. De multe ori nu o puteam controla, pentru că se scrie singură.  Problema apare când unora Demiurgul uită să le finalizeze poveștile și rămân bieții oameni prinși în aceeași scenă,  care se repetă la nesfârșit.

În fine!   Povestea mea se derulează încetul cu încetul. Niciun wow până acum,  dar eu sunt răbdătoare. Știu că se poate! Poate că trebuie să fiu mai bună. Ca să înlătur haosul din jurul meu „trebuie să folosesc drept armă dreptatea și ca mânie bunătatea”. La mânie mai am de lucrat.

Am deschis o carte de cugetări, total aleatoriu, și ochii mi s-au oprit pe o super observație de-a lui Hugo: „De șase mii de ani războiul place popoarelor certărețe, iar divinitatea își pierde timpul făcând stele și flori.” Se pare că divinitatea își folosește drept armă bunătatea. Mult e de luptat doar cu bunătatea.

Sau să fiu mai curajoasă… Tot Hugo spune că forma mea de curaj, a cetățeanului,  trebuie să fie perseverența. Nu dau înapoi din fața unei provocări, până când sunt sigură că nu mai am nicio variantă pentru a reuși, și rar se întâmplă să nu reușesc. Atâta încerc și întorc problema pe toate părțile până sunt sigură că nu mai am soluție. Abia atunci spun „nu știu”. Recunosc că perseverența este mama progresului, dar este asta curaj? Pot să iau taurul de coarne cu perseverență? Să încerc!  🙂

Vă spun un secret. Am reușit să citesc,  în avans,  o pagină a poveștii mele și  am încercat să mă feresc de neplăcerile de care știam că voi avea parte anul ăsta. M-am crezut șmecheră și isteață, am crezut că pot să păcălesc divinitatea,  dar nu a fost așa. Îmi și imaginez cu Dumnezeu stătea și râdea de naivitatea mea. Dacă el a scris acolo,  undeva,  că îmi va fi rușine de faptul că judec anumiți oameni greșit,  așa s-a întâmplat,  oricât am încercat să evit. A scris de progresul meu,  despre lupta mea,  și s-a întâmplat fără să fac eu vreun efort,  a scris că îmi definitivez studiile luna asta,  și se întâmplă. Și,  vai! multe se vor mai întâmpla. Eu aștept  cuminte,  răbdătoare și pe fază.

Citate – Victor Hugo

Poza: Pinterest