Nu te-ai trezit azi să fii mediocru

Trebuie să recunosc că m-am cam supărat  pe Fiodor M. Dostoievski. În volumul II din Idiotul (care este mult mai contemplativ, mai filozofic și chiar educativ decât primul volum, în care se pune baza pe acțiune), una din temele dezbătute de d-nul Dostoievski este mediocritatea.  Vezi și sinuciderea.

Nu pot să nu îmi fac introspecția după asemenea analiză, iar concluzia nu-mi prea place, fiindcă valorosul nostru scriitor este foarte tranșant și mă „obligă” într-un fel să mă identific ca exemplu, în pledoaria lui. Evoluția mea, ca ființă umană, nu m-a scăpat de mediocritate, totuși,  evoluând ca om aveam impresia că sunt cu un pas mai departe de banalitate. Păi nu, că doar nu am evoluat doar eu! Ca să se facă remarcat cu ceva, omul trebuie să aibă un talent adevărat, să strălucească într-un domeniu. Câți reusim?

Cursiv, scriitorul. Bolduit, autoobservare. Ba nu, este despre o prietenă! Eu sunt perfectă.

Nimic nu este mai supărător să fii bogat (nici măcar), dintr-o familie onorabilă (hm!), chipeș (cândva…), cu oarecare studii, destul de inteligent (presupun), chiar bun la inimă, și totuși fără niciun talent, nimic deosebit sau original ca persoană, nici măcar o ciudățenie mai aparte, presupun că nicio idee originală, fiindcă toate ideile sunt deja luate, prin urmare (sunt) absolut ca toată lumea.

Să zicem că ești bogat,  dar nu un Rotschild; aparții unei familii onorabile,  care însă nu s-a distins cu nimic,  niciodată,  într-un mod mai deosebit; ai o înfățișare plăcută,  dar nu prea expresivă (ba nu!);  studii destul de temeinice (mai rău, sunt doar si ele acolo),  dar nu știi cum să le folosești;  ești inteligent,  dar lipsit de idei personale (o, nu! dar mai sunt ele originale?); bun la inimă,  dar îți lipsește generozitatea (o, nu! aș putea rămâne săracă de atata generozitate, dar selectez) – etc. etc. și așa în toate celelalte privințe.  Indivizi de acest fel sunt foarte mulți pe lume,  mult mai numeroși chiar decât s-ar părea;  la fel ca toți oamenii, ei pot fi împărțiți în două mari categorii: unii mărginiti, alții „ceva mai deștepți”. Cei dintâi sunt mai fericiți.  Ce poate fi mai simplu pentru un om mărginit,  „obișnuit” decât să-și închipuie,  de pildă, că e un om neobișnuit,  original și să rămână astfel,  tot restul zilelor,  pe deplin satisfăcut?  A fost de ajuns ca unele dintre domnișoarele noastre să-și tundă părul băiețeste, să-și pună ochelari albaștri și să se declare nihiliste pentru a deveni perfect convinse că prin aceasta și-au format „convingeri” personale (în adolescenta mi-am tuns parul băiețeste, l-am ciufulit cu cremă de ras, m-am spoit la ochi și pe buze, m-am carosat cu ținte și lanțuri si m-am declarat punk-ista, doar ca să mă revolt puțin împotriva adulților. Ei și, ce am realizat? Am fost doar populară).  A fost de ajuns ca cineva să simtă la un moment dat în forul lui lăuntric ceva ce aduce a sentimente generoase, general-umane,  ca să fie de îndată încredințat că nimeni altul nu poate simți ca dânsul,  că este un om înaintat în mersul dezvoltării sociale (a, nu! să nu exagerăm.)  E de ajuns ca cineva să prindă din zbor o idee sau să citească o pagină fără început și sfârșit dintr-o carte ce i-a căzut întâmplător în mână pentru a căpăta pe loc convingerea că sunt „propriile lui idei” și că s-au născut în capul lui (citesc, se întâmplă să mai și rețin ce citesc, dar nu prea rețin a cui este ideea, îmi dezvolt gândirea, îmi explic, mă trezesc și am impresia că sunt mai deșteaptă, dar sunt mai deșteaptă dacă nu este ideea mea?). Cinismul naivității,  dacă se poate spune astfel,  ajunge în asemenea cazuri până la absurd;  pare neverosimil,  dar întâlnești cazuri d-astea la orice pas. Acest cinism al naivității,  această prezumtiozitate satisfăcută a omului mărginit, care nici măcar nu pune la îndoială existența reală a talentului său (cat am luptat ca să dobândesc încredere in mine!), a fost admirabil redată de Gogol în personajul său tipic,  locotenentul Pirogov.  Acesta nici nu se îndoiește că este un geniu,  ba, chiar superior oricărui geniu;  e atât de încrezut,  că nici nu-și pune o asemenea întrebare;  de altfel,  în general,  nu-l frământă niciun fel de probleme.”

Paranteza: Cică, dupa ce Pirogov a luat o mamă de bătaie din cauza comportamentului său (trebuie sa aflu mai multe), s-a ridicat, și-a scuturat hainele și ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, a luat o prăjitură de pe tavă. Am închis paranteza.

Nu mai am nimic de adăugat.

Idiotul, pag. 177-178, volumul II – Dostoievski

Foto: Pinterest

Titlu: Proverb

P.S.: Exagerez puțin,  ca de obicei, de dragul scrisului. Am avut și eu momentele mele în care chiar am ieșit din mediocritate. Totul este sa nu mă opresc.  🙂