Poppinsi și Schwarzeneggeri

Tramvaiul e plin de copii cu vârste cuprinse între 7 – 10 ani. Cei mulți sunt însoțiți de  Mary Poppins,  ceilalți par din clasa polițistului de grădiniță,  Schwarzenegger. Primii au zâmbete largi,  ochi jucăuși și pistrui săltăreți, pe când ceilalți au privirile coborâte, obraji îmbufnați și voci sparte.

Mă strecor printre copiii lui Mary Poppins și încerc să validez cardul,  dar aparatul nu funcționează. Încerc și la validatorul din dreptul copiilor polițistului de grădiniță,  dar am același rezultat. Mă întorc lângă „poppinși”, prind bara de sprijin și încerc să prind rădăcini până la destinatie.  O fetiță mă urmărea în tot acest timp.

– Doamnă,  mă scuzați, spune cu un zâmbet dezinvolt, nu vreți să stați pe scaunul acela? și îmi indică un al treilea sau al patrulea scaun distanță de noi.

Primul gând (ego) a fost să mă întreb dacă fetița mă vede foarte bătrână (dha, normal!). Gândul a zburat în nicio fracțiune de secundă, dar în fâlfâirea lui a lăsat un zâmbet complice. O refuz politicos pe zâmbăreață și îi spun că poate să ocupe ea locul.

– Doamnă, dar nu vreți să stați pe scaunul ăsta?

Un băiețel cu față rotunjoară, cu ochii jucăuși și cu păr negru cârlionțat, mă privește de pe scaunul din dreptul meu. Un altul îi susține propunerea.

– Mulțumesc,  nu e nevoie. Sunt odihnită.

– Noi mergem la muzeu.

– Da? La care muzeu?

– Nu știu cum îi spune,  dar acolo mergem, și lasă capul jos ușor încurcat.

– Doamnă, ați rezolvat cu cardul? intervine fetița cu zâmbet dezinvolt.

-Nu.

-Încercați acum. Cred că merge.

Într-adevăr,  funcționa!

– Cred că au făcut actualizarea aparatelor. E oră fixă, insistă băiatul cârlionțat.

Poppinșii coboară, iar eu o caut din priviri pe Mary Poppins. Este invizibilă.  Probabil a făcut o vrajă.

Ai fi crezut că în tramvai s-a făcut liniște,  dar abia atunci s-a auzit gălăgia: muzica din urechile unui puști răsuna și în urechile a cel puțin jumătate din călători, schwarzeneggeri mici alergau să prindă locuri pe scaune,  o răzgâiată mică îi spune bunicii să tacă fiindcă „îi pute gura”, un băiețel refuză să ocupe locurile de la margine și se plimbă printre călători ca să înduioșeze vreun ocupant al mult râvnitului loc la geam.

Îmi desprind și eu rădăcinile și iau loc pe un scaun rezervat bătrânilor,  gravidelor,  persoanelor cu dizabilități e.t.c. (acolo era liber, da?!) Nu apuc să-mi trag sufletul,  când o fetiță, de vreo 9 – 10 ani,  vine la mine și zice:

– Tanti, mă lăsați și pe mine să stau jos?

Pe moment rămân perplexă, fiindcă începusem să mă obișnuiesc cu atmosfera civilizată lăsată de poppinși, iar revenirea în actualitate m-a luat pe nepregătite. „Vezi dacă nu-ți păstrezi rădăcinile? ” m-am gândit eu.

– Sigur(!)

Și asta a fost tot. Era prea mare haosul ca să îmi mai pot auzi gândurile; tramvaiul huruia îngrozitor,  micii schwarzeneggeri își etalau manierele, iar rădăcinile mele se încolăcisera, din nou, pe bare.