Publicat în Cartea!, Sinapse

Cum mă-nveți, Doamne, așa mă ai!

Continuarea scrisorii unui muribund,  pe nume Ipollit, din cartea lui Dostoievski – Idiotul, care se întreabă, în ultimele zile de viață, ce rost are să vrea să trăiască aceste zile și pe cine ar supăra dacă ar vrea să le pună capăt? Cine ar vrea să-l vadă torturat de chinurile bolii și ce misiune mai poate avea întru împlinirea planului divin. El și atâtea milioane de suflete…

„Religia!  Admit ca viața veșnică există și poate că întotdeauna am crezut în existenta ei.  Să zicem că flacăra conștiinței a fost aprinsă prin voința unei forțe superioare,  că mintea taaceastă conștiință,  rotindu-și privirea asupra lumii,  a spus: exist! și că pe urmă,  deodată aceeași forță i-a poruncit să se stingă,  pentru că așa trebuie,  în numele unor imperative de ordin superior – și chiar fără a explica pentru ce anume – fie, admit totul,  dar rămâne aceeași întrebare: ce nevoie mai era și de umilința mea?  Chiar așa, nu poți fi oare sfâșiat,  pur și simplu,  fără să ți se ceară să-l și binecuvântezi pe acela care te sfâșie? E cu putință oare ca acolo sus să se simtă cineva într-adevăr jignit pentru că nu vreau să mai aștept cincisprezece zile? Nu cred,  ci mai degrabă as presupune ca a fost nevoie de păcătoasă mea existență,  de existența unui atom,  pentru a completa vreo armonie universala,  pentru compensarea nu știu cărui plus sau minus sau pentru vreun contrast oarecare etc. etc. după cum,  în fiecare zi, se cere jertfa a milioane de ființe,  fără moartea cărora restul lumii nu ar putea exista (deși,  fie-mi îngăduit s-o spun,  ideea aceasta în sine nu e prea generoasă). Fie și așa!  Recunosc că nu era cu putință o altă întocmire a lumii,  adică fără această devorare reciprocă neîntreruptă,  fără ca unii sa-i înghită pe ceilalți; sunt gata să admit că nu pricep nimic din întocmirea aceasta; în schimb,  știu un lucru: de vreme ce mi s-a dat conștiința de sine,  conștiința că exist,  puțin îmi pasă că lumea a fost întocmită strâmb și că altfel nici n-ar putea exista! Cine,  așadar,  și pentru ce ar putea să mă judece după toate astea? Orice ați spune ar fi absurd și nedrept. De altfel,  oricât de mare ar fi fost dorința mea,  niciodată nu am putut să-mi închipui că nu există viață de apoi și providența. Cel mai probabil e că toate astea există,  dar că noi nu pricepem nimic din viața viitoare și din legile ei. Dar dacă e așa de greu,  aproape cu neputință de înțeles acest lucru,  cum e posibil să fiu făcut răspunzător pentru faptul de a nu fi priceput și înțeles ceea ce este de nepătruns? E adevărat,  spun ei (…) că tocmai aici e necesară supunerea,  că trebuie să te supui fără să cârtesti și că smerenia,  umilința mea,  vor fi cu siguranță răsplătite pe cealaltă lume. Înjosim prea tare providența când,  de ciudă că nu suntem în stare să o înțelegem,  îi atribuim felul nostru de a judeca. Dar, încă o dată,  dacă omul nu poate s-o pătrundă,  este inadmisibil,  o repet,  ca el să fie făcut vinovat pentru ceea ce nu-i este dat să înțeleagă. Iar dacă este așa,  cum pot să fiu judecat pentru că n-am înțeles adevărata voință și legile providenței?”

Foto:  Pinterest; Versuri: John Milton – Paradise Lost

Reclame

3 gânduri despre „Cum mă-nveți, Doamne, așa mă ai!

  1. Relaxeazate, draga Amalia ! 🙂 Raspunsul la toate întrebarile din constiinta maselor, va veni negresit la timpul potrivit si hotarât de Cel Ce Este, *SURSA VIETII* !

    Apreciază

Lasă un răspuns la Amalia Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s