Scrisoarea unui muribund

„Aveam un pistol de buzunar pe care mi-l procurasem încă din adolescență,  la vârsta aceea ridicolă când încep să-ți placă deodată poveștile cu dueluri și cu bandiți,  când te și vezi provocat de un adversar,  înfruntând eroic pistolul îndreptat asupra ta . […]

Am hotărât sa mor la Pavlovsk, la răsăritul soarelui,  în parc,  ca să nu deranjez pe cei din vilă. […]

Nu mă recunosc supus judecății nimănui și știu ca acum sunt în afara puterii oricărei jurisdicții.

M-a amuzat mult o ipoteză pe care am făcut-o mai zilele trecute: ce-ar fi,  mi-am zis,  dacă mi-ar trăsni așa din senin să omor pe cineva,  oricine ar fi,  să asasinez chiar și zece persoane,  în sfârșit să comit o crima oribilă, ce s-ar considera ca cea mai înspăimântătoare,  cea mai monstruoasă și odioasa din lume și,  dat fiind că tortura a fost desființată,  ce păcăleală pentru tribunal când s-ar vedea în fața unui inculpat către nu mai are decât două sau trei săptămâni de trăit! Aș muri în mod confortabil,  în spitalul lor,  la căldură,  îngrijit de un medic atent,  și poate mult mai comod și mai bine decât la mine acasă.  Nu înțeleg de ce nu le vine în minte ideea aceasta,  cel puțin în glumă,  oamenilor care se află într-o situație asemănătoare.  Dar poate că le vin și lor asemenea gânduri;  doar găsesc și la noi destui șugubeți. […]

În primul rand,  o idee curioasă: cine, cu ce drept,  în numele cărui principiu,  pentru care motiv binecuvântat ar putea să-mi conteste acum dreptul de a dispune liber de aceste două sau trei săptămâni?  Pe cine ar mai interesa acum?  Ce for al justiției ar avea dreptul să se amestece?  Cine are nevoie ca un condamnat să aștepte supus și cu resemnare ziua execuției?  Poate fi aceasta cu adevărat necesar cuiva?  O cere morala? Mă rog,  dacă eram voinic și sănătos și aș fi încercat să-mi pun capăt vieții,  care ar putea fi utilă aproapelui meu etc. etc. mai înțeleg;  atunci morala ar fi fost în drept să-mi reproșeze,  în virtutea unor vechi șabloane,  că mi-am permis să dispun de viața mea fără să întreb pe nimeni sau mai știu eu pentru ce altceva. Dar acum,  acum, când sunt așa de aproape de scadența fatală?  Ce fel de morală este aceea care are nevoie,  pe lângă tributul suprem,  și de ultimul tău horcait în momentul când iți dai cel din urmă atom al vieții,  ascultând consultările prințului,  care în argumentările lui în spirit creștinesc va ajunge,  fără îndoială,  la concluzia fericită că,  în fond,  e chiar mai bine să mori.  (Creștinii de felul lui ajung întotdeauna la ideea aceasta, e calul lor de bătaie.) Și ce urmăresc ei cu ridicolii lor copaci din Pavlovsk?  Să-mi îndulcească ultimele clipe?  Cum de nu-și dau seama că,  încercând să mă smulgă gândurilor mele pentru a mă lega de această ultimă iluzie de viață și iubire cu care dumnealor vor să mascheze zidul lui Meyer și tot ce este atât de firesc scris pe el – mă vor face și mai nefericit?  Ce mă interesează natura și parcul vostru din Pavlovsk,  răsăritul și apusul vostru albastru și chipurile voastre pline de mulțumire de sine,  dacă eu sunt exclus de la acest ospăț căruia nu i se prevede sfârșitul?  Ce rost are, pentru mine, toată frumusețea aceasta,  când,  în fiecare minut,  în fiece clipă,  sunt conștient și trebuie sa fiu conștient că n-am fost decât un avorton al naturii,  în timp ce până și musculița care bâzâie împrejurul meu, scăldată într-o rază de soare,  până și ea își are locul ei la acest ospăț,  participă la corul comun al firii, se bucură de el și e fericită,  iar eu n-am vrut să înțeleg până acum lucrul acesta numai din lașitate!”

Scurt fragment din scrisoarea unui muribund,  pe nume Ipollit, din cartea lui Dostoievski – Idiotul.

Foto: Pinterest – artist Jacob Robert