Oameni de povești

Nu conduc, pentru că mi-e lene. Merg cu mijloacele de transport în comun și am ocazia să dau peste oameni de povești. Aici pot vedea o lume pestriță, formată din români așa cum sunt ei cu adevărat: îngândurati și grăbiți mereu, plictisiți și obosiți aproape tot timpul,  necivilizați, urâcioși, murdari, gălăgioși și mitocani de cele mai multe ori, civilizați, frumoși, curați și parfumați uneori (orașul meu are foarte mulți oameni frumoși), oameni cu căști în urechi, oameni cu ochii în telefoane, mulți cu intenția vădită de  a se deconecta de realitate . 

Momentan,  am o colecție de povești cu personaje negative,  despre mame egoiste:

O mamă și doi copii: unul pe scaun, celălalt, bebe, doarme în cărucior. Femeia butoneaza telefonul, trimite și primește mesaje. Este foarte atentă la telefon, în timp ce căruciorul se mișcă în troleibuz, nesupravegheat. Nici măcar un ochi spre copil.

O altă mamă și copilul său, în tramvai. Mama se așează pe scaun, iar copilul se plimbă prin tramvai și adună revistele și pliantele aruncate de distribuitorii de ziare prin tot tramvaiul. Copilul este mic, oricând se poate dezechilibra, în stații ar putea să se sprijine de bariera care deschide ușa, ar putea să se întâmple orice. Nici măcar un ochi spre copil.

Tot in troleibuz, văd foarte des dimineața, o mamă tânără cu fetița ei; probabil mama merge la serviciu și fetița la grădiniță. Stau una lângă alta pe scaune, iar mama se uită în permanență pe telefon, pe facebook?, și tot drumul nu acordă deloc atentie fetiței. Copila este o blonduta foarte frumoasă, este cuminte și nu spune mai nimic tot drumul. Este tristuță și ușor bosumflată. Câteodată, cele două stau una lângă alta, mama cu telefonul, fetița cu tableta, fetița cască, își întinde piciorușele, se uită pe fereastră. Mama nu o atinge,  nu o ține de mânuța, nu îi șoptește secrete știute doar de ele,  nu îi zâmbește și nu îi dă deoparte părul de pe frunte. Mama este o străină pentru fetița ei care va crește brusc și va dezvolta disfuncții afective și de comportament (zice psihologul), fiindcă nu a primit afecțiunea celei mai importante ființe din viața ei.

Dar,  uite,  în timp ce le arăt cu degetul pe aceste mame,  încep sa mă analizez pe mine. Cu regret recunosc că,  într-o perioadă,  am fost una dintre acele mame care, pe fondul stresului și a insatisfacției vieții de cuplu,  am lăsat garda jos la un moment dat. Am avut acea perioadă în care psihicul mi-a cedat din cauza presiunii și am fost predispusă la greșeli,  posibil ireparabile. Am încercat să compensez apoi,  însă timpul acela pierdut a plecat gol din viața noastră,  iar iubirea mea înzecită de după, venită o dată cu redresarea mea ca persoană, nu a făcut decât să dea pe dinafară și să sufoce. Sufocă și acum. Consider că a fost doar o perioadă în care ființa obosită care eram a avut nevoie să acumuleze energie. Insă, orice moment în care te retragi din viață, pentru tine, poate fi un gol în viața altuia. La un moment dat, fiecare trecem prin asta, dar nu mulți recunoaștem.

Poate că românul trăiește o dramă permanentă, fiindcă îi lipsește stima de sine. Este cazul să își dea seama că trebuie să înceapă să se vadă altfel, să-și cultive stima de sine prin schimbarea imaginii proprii. Este cazul să înceapă să aibă considerație pentru sine și pentru cei din jur și să ceară respect, să ofere respect și să lase omuleților care vor veni fundația unei educații sănătoase, necesară pentru a crea o societate funcțională și, cu timpul, viața nimănui să nu mai fie sacrificată.

Foto: Pinterest   – John Atkinson Grimshaw