Pesimismul, cauza numărul unu a nefericirii

Sunt multe de gândit,  analizat și comentat după ce citești „În căutarea fericirii” cartea lui Bertrand Russell. Mi-am propus să fie biblia mea,  la care să revin ori de către ori am nevoie să găsesc o soluție simplă în viața asta grea.  Cartea asta ar trebui să o aibă toată lumea în bibliotecă,  dar în mod special oamenii pesimiști,  pentru că aceasta este cauza numărul unu a nefericirii: pesimismul provocat de deznădejde.

Iata schema filozofiei asupra vietii a unui pesimist (sau poate, realist):

sursa foto: Pinterest

Despre pesimism am găsit niște notițe, în caietul meu de comentarii,  dar nu sunt puse cap la cap și pot părea puțin incoerente, totusi…

CAUZE:

Oamenii muncesc necontenit, iar când mor nu iau nimic cu ei.Tot ce au agonisit rămâne urmașilor, dacă au – iată un motiv de deznadejde pentru mulți.  Faptul că obțin rezultate după o viață întreagă de munca, iar în cele din urmă să nu aibă garanția că nu se va risipi toată agoniseala, este un motiv de nefericire.

Altă categorie de pesimiști sunt acei oamenii cu judecată care s-au lămurit la un momentat dat cum e cu entuziasmul tinereții, când totul era posibil dacă își doreau, au ajuns la concluzia că totul este amăgire și nu mai exista nicio cauză pentru care să merite să trăiască. Acești oameni se simt bine cu nefericirea lor și dau vina pe întreg universul pentru trista lor viață.

Mai există o categorie de oameni care se află în aceeași postură, dar ei caută necontenit să fie nefericiți.  As pune sub semnul întrebării rațiunea lor, dar sunt sigură ca au explicații în care ei cred cu tărie. Dacă nu se petrece nimic în viața lor de unde să-si  extragă supărările,  răscolesc prin amintiri, cu vădită lăcomie, întâmplări, personaje și chiar mici gesturi pentru a-și hrăni nefericirea. Și atunci, sub influența acestui psihotrop, exclama întrebător: „Cu ce am greșit eu, Doamne?!”

Fiecare dintre noi este un pesimist, la un moment dat, chiar prea des (aproape mereu?). Când omul nu mai are motivația de a fi fericit gândește că sunt mai multe tristeți în lume decât bucurii sau că lumea ne răpește mai multe bucurii decât ne oferă. (dupa Byron).

Și acum, întrebări întrebătoare: Cine e mai pesimist? Cel care zice că nu e nimic nou sub soare sau cel care zice că se întâmplă prea multe lucruri noi sub soare? De aici,  marea dilemă: Câți ani sunt suficienți în viața unui om ca să se bucure pe deplin? Prea puțini pentru primul sau prea mulți pentru al doilea?  Cred că toți suntem, pe rând, când primul, când al doilea caz, în funcție de evenimentele din viața noastră. Când am avut 15 ani nu am vrut să trăiesc mai mult de 40; când am avut 20, am crescut indicele de viață la 45, la 30 l-am crescut la 60, la 45 sunt sigură ca mă descurc și până la 70 și un pic. Dar, atât!

Din Ecleziastul, B.R. ne dă exemplu de pesimiști, dar care au ajuns la aceste concluzii sumbre după ce au trecut prin plăcerile vieții. Cică, veselia,  plăcerea,  înțelepciunea, toate sunt deșertăciune.  Ce faci cu ele? Le folosesti un timp, dar toate-s trecătoare. Cu ce mai rămâi? Nici înțelepciunea nu folosește necontenit, fiindcă se stie că „multă învățătura obosește trupul” și ajungi să ai aceeași soartă ca a unui nebun. Exemplu sunt oamenii înțelepți,  învățații care au murit în sărăcie. „Unde este multă înțelepciune este și multă amărăciune și, cel ce-și înmulțește știința își înmulțește și suferința”

„Totul este trecător! Este un fapt pesimist? Dacă lucrurilor care pier le-ar succeda altele mai rele,  ăsta ar fi un motiv,  dar dacă le urmează lucruri mai bune,  e un motiv de optimism.” Dar dacă sunt urmate de lucruri de același fel, cum zice Solomon?  „Nu înseamnă atunci că tot procesul este zadarnic? Hotărât nu, decât dacă diversele faze ale ciclului sunt prin ele însele dureroase.”

Ca final, prefer puțin optimism,  scurt,  fiindcă o dezbatere privind antidotul pesimismului trebuie să conțină multe pagini,  într-un alt post.

Putem fi fericiți ori de către ori ni se oferă ocazia dacă gândim cu înțelepciune. Totuși,  rațiunea nu este o piedică în calea fericirii, după Bernard Russell, deși sunt multe voci care l-ar contrazice. Dacă împrejurările nu îi sunt favorabile,  omul va căuta să se orienteze spre altceva. Totul e să nu ne opunem, cred eu.