Un cuib de nobili, de I.S.Turgheniev, este acea povestea romantică cu care deja ne-am
obișnuit la scriitorii clasici. Nu fac recenzie, nu povestesc, fiindcă sunt destule din astea pe net.
Trag doar câteva concluzii:
- Când te căsătorești, te căsătorești cu toata familia soțului/soției.
- Când oamenii îmbătrânesc uită cum e să fie tineri și fac același greșeli ca și părinții lor.
- Oricât de simpatic este individul în tinerețe, la bătrânețe tot un ursuz insuportabil ajunge.
- Fie unul, fie altul, la începutul casniciei face sacrificii gen: abandonează școala, abandonează familia… ca apoi să se dovedească faptul ca acel sacrificiu a fost o greșeală. „Pentru o dragoste de femeie mi-am irosit anii cei mai buni.”
- Până la urmă, soțul sau soția calcă strâmb și indiferent de cât farmec este în casnicia lor, totul se duce de râpă.
- O strângere de mână, zâmbete și priviri intense și…gata, fata pică îndrăgostită.
- Oricât de „matahală” e bărbatul, când se îndrăgostește devine o „cârpă”.
- Dacă lucrurile merg bine, nu te bucura prea mult. Nu durează!
Sacrificiul de sine nu duce la nimic bun. Ai găsit fericirea? Trăiește-o, fiindcă nu ține mult și curând vei fi pământ galben, apoi istorie, iar în mormânt nu vei mai simți nimic.
Generații noi vin urma ta, iar tu vei fi, cel mult, o amintire.
Sinapse 