Ai grija ce-ti doresti pentru ca s-ar putea sa se intample!
Se apropia ziua mea de nastere si ma gandeam cu retineri la ea din cauza ca trebuia sa suport felicitarile si urarile de bine, cele mai multe false, spuse pentru ca asa cerea eticheta. In acele zile as fi preferat sa mi se spuna „odihneste-te in pace” pentru ca acel an a fost unul din cei mai imposibili ani din viata unui om. Preferam sa traiesc izolata fara sa vad umbra de om, fara sa-mi vad chipul in oglinda, fara sa articulez vreun cuvant.
Mi-am dorit cu ardoare sa nu-si aminteasca nimeni de ziua mea, nici macar sora-mea care nu uita niciodata asta.
„Sper sa nu-si aminteasca nimeni.” ” Sper sa nu vina nimeni la mine.” ” Sper sa nu ma sune nimeni sa ma felicite.” Incepusem sa ma si amuz de gandurile mele imaginandu-ma plangand de ciuda pentru ca sunt parasita de toata lumea, pentru ca nu mai ma place nimeni. Adica, imi plangeam de mila si, cand imi dadeam seama, ma pufnea rasul. Nah, nervii mei erau la pamant.
A sosit si ziua nedorita. E dimineata, nimeni nu zice nimic. E amiaza, nimeni nu zice nimic. Nu suna telefonul, la serviciu niciun gest ca si-ar aduce cineva aminte, nicio floare pe biroul meu, nicio…niciun…nimic. Ajung acasa, nimic. Nimeni nu schita vreun gest, nimeni nu sarea de dupa masa strigand „Surpriza!”, casa era urata fara niciun buchet de flori….
Ma simteam distrusa. Nu am inceput sa plang doar pentru ca stiu foarte bine sa ma abtin. Stiu sa infrunt supararile cu demnitate si ma comport ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Spre seara, cand nu a mai rabdat inima in mine, ma adresez familiei: „Da’ nimeni nu-si aduce aminte ca azi e ziua mea?!”
Toti au sarit ca arsi incercand sa-si ceara scuze de situatia penibila in care ne aflam cu totii. Au disparut pe usa imediat si s-au intors dupa o vreme cu un frumos buchet de flori si cu un cadou.
NU am fost deloc suparata pe ei, dar, vai!. Asta mi-am dorit, asta am primit!
2008
Sinapse 