Sunt singură pe lume. Verdele mă 
sufocă, ploaia îmi distrage atenția de la gândurile mele. Le caut, dar nu le pot aduna. S-au împrăștiat în vazduh și stropii mari le dizolva până la pieire. Nuuu! Îmi vreau gândurile înapoi!
Dacă până acum m-am autointitulat singura, acum, fără vise, cum să mă numesc? Pierduta?
Mureșul curge în drumul lui purtând cu el gândurile mele, dizolvate de ploaie. Ce-ar fi să ies din mașină și să stau în ploaia rece? Aș vrea să pot, pentru că aș putea plânge în voie și nu mi s-ar vedea lacrimile, așa cum bine a zis cineva.
Sunt goală de gânduri. Sunt ușoară ca un fulg. Dacă destinul ar sufla asupra mea, m-ar pierde în neant.
Mi-e somn și închid ochii. S-au strâns mult prea multe nopți nedormite. Altădată îmi plăcea să dorm pentru a-mi primi visele. Îmi iubeam visele, pentru că toate erau frumoase. Nu aveam coșmaruri și mă simțeam într-o lume fantastică, în care eu eram stăpâna mea, o lume în care cunoșteam zborul, dragostea, fiorul, universul, divinul. Aveam vise fantastice, în care vedeam planete mari și roșii, aliniate într-o ordine de paradă, altele erau albe strălucitoare, altele albastru irizant; vedeam cum cad, cu viteză uimitoare, corpuri cerești, vedeam artificii și steluțe explozive pe bolta cerului, avioane în cădere sau chiar nave de luptă, care atacau pământul, tuneluri pline de zăpadă, pești pe cer s.a. Pe scurt, mă simțeam unică. Îmi închipuiam că sunt o ființă aleasă, din moment ce aveam parte de astfel de vise. Erau daruri divine.
V-am spus că l-am visat pe Iisus? Au trecut zece ani de atunci, dar visul acela a rămas viu în memoria mea. Îi văd și acum prezența pură, liniștită, într-o roba lungă, imaculată, în mijlocul naturii de un verde crud. Nu mi-a zis nimic, doar mi-a zâmbit.
Noaptea trecută, în puținul timp pe care l-am petrecut dormind, mi-am văzut “speranța” materializată. Am fost din nou în lumea mea ireală și m-am simțit, din nou, acea ființă fantastică. Îl așteptam pe el (nu stiu cine era sau trebuia să fie acel „el”) să se pogoare asupra mea, să mă cuprindă în infinitatea lui, să fac parte din el și el din mine. Așteptam sărutul magic, ce avea să mă topească în brațele lui. Mi-a spus că vine, dar trebuie să mai aștept puțin, pentru că are o misiune de îndeplinit. Are un suflet în grija lui de care este răspunzător, și pe care trebuie să-l ghideze spre incomensurabila liniște. A condus sufletul, ce până atunci i-a fost pereche și, cu toată dragostea și dăruirea sa, a venit plutind spre mine. M-a cuprins în brațe, iar sărutul său m-a făcut să uit de propria-mi existență. Mă pierdusem cu totul în îmbrățișarea lui. Eram copleșită. Dar… s-a desprins de mine, s-a ridicat din nou la cer și mi-a spus cu glas blând că, dacă doresc să-l urmez, trebuie să fiu asemenea lui, adică un spirit; trebuie să merg în lumea lui. Nota 2019: nu seamănă puțin cu Luceafărul? 🙂
Nu am stat pe gânduri și mi-am dat trupul râului, și m-am lăsat purtată de undele sale, în timp ce eu AȘTEPTAM…
Palmyra:
– Mai Doamnă dragă, singuratatea este apanajul celor puternici. Ne trebuie multă vigoare ca să fim deprimate și însingurate și pentru a “porni cu roua-n picioare”. Asta spre deosebire de un oarecare rest al lumii care-și consumă bruma de energie în cea mai veche preocupare din lume: propria imagine.
Eu Says:
– Ce mă fac, Palmyra, că încep să-mi pierd și vigoarea? Cu ce mai rămân?
Marinela Says:
– Pierderea energiei e trecătoare… Pentru că pe pământ suntem mai mult materie… De aceea avem visele, viziunile… Să putem urma “spiritul”…
Eu Says:
– Marinela, credeam că împreună cu energia mă scurg și ca ființă. Sper să-mi treacă. De exemplu azi, m-am simțit tare energică și darnică. Pe mine visele chiar mă ajută. “Spiritul” meu se trezește.
Arhiva 19.08.2007
Sinapse 