Lumea mea ireala

Eram patru femei la o vorbă. Ne odihneam, fiindcă muncisem pe rupte ca să urcăm niște baloți într-un turn, baloți pe care trebuia să-i aruncăm pe o fereastră, înapoi pe pământ. Aceștia, până să ajungă pe pământ, se transformau în suluri uriase de ceva alb laptos, vata sau burete. Ce căutăm acolo si ce voiam să facem, nu știam.

Îmi ridic privirea spre cer și văd deodată o roată uriașă care se rotește și se transformă în nori albi pufoși. Poate că noi provocam norii! Poate că ăsta era jobul nostru!? Norii se subțiază până când dispar. Minunat! mă gandesc eu. Mă uit din nou pe cer în lacoma să mai văd o dată minunea, însă uimirea îmi este și mai mare când, în locul cerului, văd cea mai limpede apă pe care si-o poate imagina cineva. Încercați sa v-o imaginați, pentru că,  în realitate, așa ceva nu există. Cristal? Nu știu. Imaculata, clară, extrem de limpede. În apă zăresc un pește uriaș, rotund la cap și subțiat treptat spre coadă. Peștele începe să sară și să facă tumbe, fără să împrăștie apa, ci doar ridicând valuri în jur. E minunat! Cât de ușor realizează săriturile fără să împrăștie nicio picătură de apă în jurul lui! Apa rămâne în continuare ireal de limpede. Apoi, dispare, iar în apă văd o formațiune care, la început,  mi s-a parut a fi de corali. Mă uit mai atenta, dar nu sunt corali. E o construcție superbă din pietricele multe, albe. Din pacate nu o pot studia pentru că mă trezesc.

Astea sunt visele de care mi-a fost atat de dor! Mai vreau!

16.02.2008